Iulian Comănescu invita zilele trecute o serie de jurnalişti colegi de generaţie să vorbească despre decăderea brandului în presă. I-am citit observaţiile, cu multe sînt de acord, nu am multe de adăugat. Am doar nuanţe de alea care nu prea se citesc şi care prăbuşesc presa şi mai tare, hah: tragem păcatele, cei între 30 şi 40 de ani, unei generaţii (de 50-60) de ziaristo-politiciano-afaceristo-etc, generaţie care s-a impus nu atît cu presă scrisă cît la televizor, să nu uităm asta! Nu a existat lansare reală a presei scrise, a existat explozia tipărită a începutului de ani 90, după care presa scrisă a cedat definitiv locul televizorului. CTPopescu, Cristoiu, Nistorescu, Tucă, SRS etc sînt jurnalişti de televizor, pe lîngă celelalte ambiguităţi pe care le-au întreţinut. Exceptia Tolontan a venit dintr-un sacrificiu pe care nu multi pot sau stiu sa-l faca: Tolontan si-a sacrificat din timpul de scris pe manageriat – le-a facut pe amindoua foarte bine, dar asta nu poti s-o predai in scoli, tine de context, de persoana si personalitate. Observaţia poate părea paradoxală, dar ea vine dintr-un alt paradox, şi mai complicat. Populismul jurnalistic duce la pierderea publicului pentru presă. Cu alte cuvinte, X poate fi foarte citit, dar nu se cîştigă public real, ci doar public “cu reacţie” care se enervează repede. Publicul ăsta e minoritar! Presa are nevoie de public mare ca să existe nu de acele cîteva sute de mii care funcţionează destul de ciudat şi defectuos. De aici curge firesc punctul următor, învăţat de la sociologi clasici deja ai fenomenului media. Brandul “jurnalistului” a distrus brandul ca ziar. Cu alte cuvinte, nu poţi avea ziar fără figuri cunoascute care să-l susţină la tv. Numai că dacă ai brand de TV distrugi ideea de print… Da, Iulian Comănescu are dreptate să dea exemplul Capital, înmuierea presei pînă la “poveste de succes” – asta se întîmplă dacă