„Auzi, păpuşă...? vorbeşte tu la telefon, că maşina ţi-o plăteşte tac-tu’!“ – după care urmează un şir de înjurături, iar domnu’ taximetrist face cîteva manevre macho ca să-i demonstreze domnişoarei (de la celălalt volan) cum se conduce. Ca un bărbat. Căci, dacă ar fi după el, femeile ar trebui să stea la cratiţă, nu să umble brambura şi să încurce circulaţia.
Culmea e că atitudinea e preluată şi de reprezentantele sexului frumos. Una uşor misogină, existentă într-o formulă de amuzament latent şi rudimentar la nivel de discuţii particulare, care implică atît prezenţe feminine cît şi masculine, discuţii „inocente“ care antrenează însă şi, mai mult, menţin un misoginism agresiv şi activ la nivelul vieţii sociale. În România de azi putem încă vorbi de o inegalitate de şanse între femei şi bărbaţi, demonstrată de statistici şi cazuri reale. De pildă, diferenţa de remunerare între femei şi bărbaţi este de 12,7%. Tot la nivelul pieţei muncii există şi o diferenţă între rata de ocupare a locurilor de muncă. Ultima statistică (realizată în 2007 de către INS) înregistrează procentul femeilor angajate la 52,8%, faţă de cel al bărbaţilor – 64,8%.
Trecînd însă de cifre, cum arată societatea în care trăim? Zilnic sîntem bombardaţi cu mici aspecte de misoginism. Remarci pe stradă, priviri cu subînţeles în magazine, atitudini adoptate şi acceptate în viaţa de zi cu zi. La televizor, stereotipul femeii „frumoase şi proaste“ e considerat reţeta de succes a audienţei. Vorbind de TV, nu pot să nu amintesc o recentă reclamă care îndeamnă femeile să cumpere chipsuri. „Dacă nu cumperi tu“ – zice reclama respectivă – „îi va cumpăra alta, va cîştiga mii de euro, îşi va face implant siliconal şi-ţi va fura iubitul“. În afara stupizeniei reclamei, care nu promovează calităţile produsului, ci provoacă atît demnitatea femeilor (nişte disperate că le lasă bărbatu’ dacă nu-ş
