Cine are ghinionul să se îmbolnăvească, ba, mai rău, să ajungă la secţia de urgenţă a unui spital din România va afla sau va vedea cum arată iadul; infernul din sistemul sanitar autohton. În plus, dacă va scăpa cu viaţă, abia atunci îşi va păzi cu străşnicie sănătatea, acest dar de la Dumnezeu pe care mulţi dintre noi nu ştiu să-l preţuiască.
Se spune că numai cine a cunoscut suferinţa cauzată de boală poate deveni mai bun, mai tolerant şi chiar mai înţelept. Se pare, însă, că asemenea... consecinţe, benefice întregului organism social, nu îi ating şi pe cei care se ocupă cu treburile sănătăţii oamenilor.
Se mai spune că numai în faţa bolii şi a morţii suntem egali. Ne convine sau nu, este un adevăr. Dar tocmai acest adevăr devine excesiv de dureros atunci când Sănătatea, a se citi sistemul sanitar, încearcă să accentueze, cu sârg, chipul bolii. Aveam să-l cunosc şi eu, la Secţia de urgenţă a Spitalului Universitar din Bucureşti, în calitate de însoţitor al unei persoane din familie, nevoită să apeleze la „urgenţă“.
Recunosc, atmosfera din spitale mă deprimă. Şi refuz să cred că un om normal poate trăi sau percepe altfel - evident, la noi - locul unde ar trebui să te faci bine, dar de unde te întorci, uneori, mai bolnav decât ai fost. Situaţia este cunoscută de cei care mânuiesc bugetul Sănătăţii. Şi totuşi, douăzeci de ani scurşi în deplină libertate de posibilă schimbare nu ne-au adus mai aproape de nivelul lumii civilizate. Dimpotrivă! Ne-au aruncat în haos, în coşmar; la porţile iadului aşteptării, al chinului prelungit.
Pentru câteva ore bune, am intrat într-un tablou al fugii din faţa morţii. Dezastruos regizat, dacă privim din perspectiva eficienţei „tratamentului“ aplicat şi a promptitudinii lui. Excelent de bine pus la punct pentru un film documentar care s-ar putea intitula „Între iadul minor şi iadul major“. Şi am convingerea că medi
