Ca unei profesoare de română ce mă aflu, articolul dlui Dan Ungureanu din nr. 308 al Dilemei vechi, intitulat „Educaţia axată pe competenţe“, mi-a stîrnit, fireşte, interesul. Consider că orice dezbatere despre starea învăţămîntului românesc actual este binevenită, cu condiţia să fie altceva decît o perdea de fum electorală, publicistică sau cu mai ştiu eu ce mize străine substanţei dezbaterii înseşi. Cititoarei dilematice ce sînt, articolul acesta a reuşit însă, înainte de orice, să-mi stîrnească mirarea şi ceea ce urmează răspunde în primul rînd acestei mirări. Uluiala mea se naşte, e-adevărat, înainte de a atinge chestiunile de fond ale articolului – pentru că ea priveşte stilul şi strategiile retorice pe care dl Ungureanu înţelege să le pună în act.

Astfel, cu o ironie ce se doreşte zdrobitoare, domnia sa îi sancţionează pe miniştrii Educaţiei din ultimii ani, luîndu-le în rîs...numele de familie: „Bramburica, Hîrdău şi urmaşii lor...“. La şcolile cele bune de la care domnia sa crede că trebuie să luăm pildă noi, românii, lecţia cu „e interzis să porecleşti“ (no name calling) se învaţă, cred, în clasele primare: gestul (într-o dezbatere de idei sau de principii) este expresia unei răutăţi „slabe“, căci lipsite de (alte) argumente. Din aceeaşi categorie strategică face parte şi aluzia la obrazul bărbierit sau nebărbierit al lui Mircea Miclea, obiect al ironiilor autorului. Nu ştiu, dilematică împotmolită în mirări, ce să înţeleg din „E aiuritor că oameni cu obrazul îngrijit bărbierit, ca fostul ministru MM..., au cauţionat reforma învăţămîntului bazat pe competenţe“: eu, una, nu reuşesc să stabilesc o relaţie cauzală între barba unui ministru şi reformele acestuia. Iar cum Miclea apare în public ba cu obrazul ras, ba cu o barbă „sel et poivre de două zile“ (la modă, azi, în lumea bună...), nu ştiu nici la care dintre cele două stiluri face aluzie