Mi-am simţit genunchii ca de ceară topită. M-am trezit că-i îndoi, iar spatele mi-alunecă încet pe uşa metalică a liftului. Vorbele doctorului îmi răsunau fade ca şi cum ar fi vorbit o limbă străină. Arătam de parcă aş fi stat pe scaun, dar mă sprijineam în aer. “Rh”. Sub năduful aerului încărcat de medicamente şi dezinfectanţi m-am aşezat pe marginea pervazului de la etajul 7. Surdă de gânduri, cu retina fixată pe scrisul chirilic al chirurgului bătrân, suprindeam încă paşi de papuci târşiţi pe beton, figurile hepatice ale stafiilor în pijamale, eprubete clătinate şi zarva de tărgi care purtau accidentaţi către blocul operator. Marea de halate albe cu gât şi cap păreau să forfăie pe viteza fast forward. Foto: topnews.in

Spitalul de urgenţă nu seamănă de niciun fel cu filmul, nici măcar cu spitalul lui Grey. E un preludiu al delirului. Frica se strecoară în suflete încă de la intrare. Şi creşte. Cu fiecare pas. Cu fiecare uşă deschisă sau ac de seringă ce împunge vena. Frica de durere. De ziua de mâine. De a privi cu ochii larg deschişi. De a asculta clar vocile din jur. Frica de neputinţă. De moarte. Sau mai rău, frica de viaţă.

La două guri de aer distanţa, dincolo de uşile oscilobatante, un amalgam de îngânări între viaţă şi moarte răzbat surd. „Îl pierdem!”. „Moaaare am zis!”. Liniile frânte devin drepte. Aparatul nu mai piuie sacadat. Ţiuie în continuu. „Nu eşti în rai! Nu poţi să-i salvezi pe toţi” îţi loveşte în timpane o voce mai gravă care încearcă să îmbărbăteze o alta mai tânără.. „Ora decesului 23:59. Cine-i anunţă familia?”

În lume, la fiecare 24 de ore, 56 de oameni mor din cauza lipsei de sânge. 400 de ml ar fi de ajuns pentru a salva o viaţă… Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter

Mi-am simţit genunchii ca de ceară topită. M-am trezit că-i îndoi, iar spatele mi-alunecă încet pe uşa metalică a liftului. Vorbele doctorului îmi