Afirmaţia potrivit căreia suma demolărilor punctuale ale ultimelor două decenii în zonele protejate echivalează cu pierderile datorate restructurării zonale dintre 1980 şi 1989 rămâne valabilă. Iar relativa dezvoltare urbană (numai în termeni economici şi edilitari, îndreptată îndeosebi spre interesul imediat al sectorului imobiliar şi mai puţin în folosul general viitor) s-a realizat în detrimentul evident al zonelor protejate, cu grave efecte colaterale prezente şi de perspectivă.
La 20 de ani de la demolările zonale, prevăzute prin detaliile de sistematizare aprobate de Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare (echivalent cu Ministerul Dezvoltării), se încearcă revenirea la o formulă similară prin Planurile Urbanistice pentru Zonele Protejate (PUZP), aprobate de o structură a administraţiei centrale dedicate dezvoltării (precum fostul CPCP). Intenţia este de a legifera emiterea de avize PUZP, semnate de Ministerul Dezvoltării, în baza consultării unei Comisii interministeriale pentru zonele protejate, unde specialiştii în dezvoltare vor avea pâinea şi cuţitul.
Or, între energiile dezvoltării generale (producţiei de bunuri utilitare) şi filosofia conservării sectoriale (protecţiei bunurilor cu valoare culturală) nu există, deocamdată, o bună relaţie. Efectele Legii sistematizării asupra oraşelor din România, îndeosebi a Bucureştilor, constituie un exemplu. După 1989, multe măsuri luate de ministerele legate de dezvoltare s-au înscris în aceeaşi categorie: descentralizarea dezorganizată a emiterii avizelor, renunţarea la proiectul Bucureşti 2000 (supapă pentru marile investiţii imobiliare, concentrate, şi nu dispersate în oraşe, cu efecte negative), întârzierea procedurii privind informarea şi participarea populaţiei la deciziile urbanistice etc. Atât Legea autorizării construcţiilor, Regulamentul general de urbanism, cât şi Legea urbanism
