În ce mă priveşte, lucrurile sînt dezarmant de simple. Nu am de ce să mă ascund după deget. Am fost educat naţionalist: înainte de-a fi tu însuţi, eşti român, ai datoria să fii un element de nădejde al patriei, să devii cît mai bun ca să poţi dărui cît mai mult, să devii o fiinţă morală, să lucrezi în cultul slujirii, să înveţi cît mai bine, ca să poţi da exemplu celorlalţi. Aşa-mi zicea maică-mea!
La 18-20 de ani îmi frăgezeam făptura cu Ioan Alexandru, Dorin Liviu Zaharia şi Daniel Turcea, cu Demonii lui Dostoievski, Eminescu, Blaga, V. Voiculescu, Eliade, Heidegger şi Hölderlin, cu Maramureşul icoanelor pe sticlă, cimitirul vesel de la Săpînţa, Simion Florea Marian şi Tudor Pamfile, cu Învăţăturile lui Neagoe, sofianicul blagian, predicile şi Melcul divin al lui Antim, cu Biblia lui Galaction şi Cantemirul lui Cândea, cu ornitologia mitologică, legendele eponime, Getica şi Memorialele lui Pârvan, cu Ion Gheorghe, Marcela Saftiuc şi Mircea Florian la cenaclul Luceafărul...
Aveau să le urmeze Cioran, Maurice Barrès, Motru, Jünger, Simion Mehedinţi, Mircea Vulcănescu, Ţuţea, Spengler, Joseph de Maîstre şi ce mai vreţi dumneavoastră, pe aceeaşi linie care-l face pe Bruce Springsteen să exclame frenetic „Born in USA I was...“. Adăugaţi fascinaţia pentru romantismul timpuriu, de la Jena, pentru aburii metafizici din Novalis, Arnim, Tieck, fraţii Schlegel, dar şi fascinaţia pentru Craii lui Matheiu, ori uluiala produsă de Dacia preistorică a lui N. Densuşianu...
Pe scurt: boierie reacţionară, conservatism autohtonizant, reverie paseistă, mistică păşunistă, ortodoxie şi isichasm diletant.
De unde naiba, Doamne iartă-mă, îngăduinţă faţă de modernism, internaţionalism, egalitarism, sincronie occidentalizantă?
În linii mari, aşa am şi rămas. Sigur, timpul mai pune un bemol, o surdină, nişte cearcăne de scepticism, adică devi
