Egalitatea de şanse înseamnă, dacă nu mă înşel, ca toţi cetăţenii care alcătuiesc o comunitate să aibă şanse egale de a-şi atinge anumite scopuri. Cu alte cuvinte, ca toţi copiii să aibă aceleaşi şanse de a obţine o diplomă de doctor, ca toţi întreprinzătorii să ajungă milionari, toţi hoţii să scape de pedeapsă etc. Lucrurile par din cale-afară de greu de verificat, dacă le privim astfel.

Mai simplu este să măsurăm inegalitatea de şanse. Dacă vom constata că există diferenţe semnificative între caracteristicile celor care reuşesc să-şi atingă scopurile, este un semn că şansele lor iniţiale nu au fost egale. De exemplu, dacă vom constata (aşa cum fac autorii raportului „Riscuri şi inechităţi sociale în România“) că, deşi copiii proveniţi din mediul rural reprezintă aproape jumătate din cei care formează o generaţie, ei reprezintă numai 10% dintre cei care ajung la facultate înseamnă că este probabil ca şansele celor două categorii de copii să nu fi fost egale – mai precis, şansele unuia de la oraş sînt de nouă ori mai mari decît ale unuia de la ţară. Desigur, cînd vrei să intri într-o facultate, nimeni nu te întreabă dacă vii de la ţară sau de la oraş, deci teoretic şansele sînt egale. S-ar putea, de asemenea, ca tinerii urbani să aibă aspiraţii diferite de ale celor rurali. Numai că, mergînd înapoi pe firul evoluţiei şcolare, vom constata că profesorii cei mai buni tind să meargă în şcolile şi liceele din oraşele mari, că numărul grădiniţelor, raportat la cel al copiilor, este mai scăzut în rural decît în urban; astfel identificăm şi mecanismele prin care se produce discriminarea.

Tot aşa, dacă vom analiza relaţiile de rudenie ale personajelor înscrise în topul celor mai bogaţi 300 de oameni din România, vom identifica, pentru cel puţin jumătate dintre ei, o rudenie de pînă la gradul II cu un membru al fostei nomenclaturi comuniste sau un