Un bun prieten, plecat deja de mulţi ani din ţară, îmi scrie întrebîndu-mă dacă mai locuiesc prin România sau nu. Este reacţia sa la faptul că nu i-am răspuns la mesaje de cîteva săptămîni. Aproape în acelaşi timp sînt întrebat dacă vreau să scriu, pentru Dilema veche, un text în care să explic de ce mai sînt şi români care (încă?) nu au plecat din ţară. În urmă cu doar cîteva zile, am rediscutat cu Mălina, soţia mea, dacă plecăm sau nu. Ce să răspund Dilemei vechi? Că nu-mi dau seama de ce nu am plecat? Sau o să fiu oare în stare să mă distanţez de propria situaţie şi să discut despre cazul României, la modul general? Aceasta este dilema personală cu care începe acest text.
Altfel însă, nu am obiceiul de a întîrzia să răspund la un e-mail. Pînă va apărea acest număr din Dilema veche, îi voi fi răspuns lui Sorin că nici de astă dată n-am decis să plecăm, ci doar am fost prins cu mai multe hîrtii de făcut, cu deszăpezirea sisifică a zăpezii depuse de plug în spatele maşinii mele (da, nici acum în România nu trece nici o maşinuţă să ia zăpada rămasă în urma plugului), că fiind vacanţă am profitat de ocazie să fac şi ştiinţă, şi cercetare, pentru care am acumulat bani în restul timpului, că aşa-i la noi (nu, noi nu avem nici birourile vestice, nici resursele lor, nici acces la granturi, nici telefon de serviciu ca în sectorul privat, nici bonuri de masă, nici măcar telefon în birou, dar ni se taie din salariu că sîntem „bugetari“) şi apoi am fost pur şi simplu plecat departe de calculator, de Internet, prin alte lumi, neromâneşti.
Cine a plecat, de ce şi cum
Povestea asta cu timpul e de fapt între cele mai complicate poveşti româneşti. Mulţi dintre noi muncesc atît de mult timp, încît nu mai apucă să se gîndească dacă nu cumva ar putea avea, cu acelaşi efort, parte de ceva mai bun. Alţii întîlnesc prieteni care le spun că,
