Va deveni oare puterea militară mai puţin importantă în deceniile care urmează? Este adevărat că numărul războaielor interstatale de mari proporţii continuă să scadă şi că lupta – conflictul armat – este puţin probabil în democraţiile avansate şi în abordarea multor probleme. Dar – după cum a spus Barack Obama în discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru Pace în 2009 – „trebuie să începem prin a admite adevărul dur că nu vom putea eradica, în timpul vieţii noastre, conflictul violent. Vor exista momente în care naţiunile – acţionînd individual sau împreună – vor găsi utilizarea forţei nu numai necesară, dar legitimată moral“.

Atunci cînd oamenii vorbesc despre putere militară, ei tind să gîndească în termenii resurselor care stau la baza comportamentului hard-power (agresiv-coercitiv) de luptă şi de ameninţare cu lupta – soldaţi, tancuri, avioane, vase şi aşa mai departe. Şi, în ultimă instanţă, în cazuri extreme, atare resurse militare chiar contează. Sînt faimoase vorbele lui Napoleon „Dumnezeu e de partea batalioanelor numeroase“, iar Mao Zedong considera că puterea provine din magazia unei puşti.

În orice caz, resursele militare înseamnă, în lumea de azi, mult mai mult decît puşti şi batalioane, iar comportamentul hard-power (agresiv-coercitiv), mai mult decît luptă şi ameninţare cu lupta. Puterea militară mai este folosită şi pentru a oferi protecţie aliaţilor şi sprijin prietenilor. O astfel de utilizare necoercitivă a resurselor militare poate constitui o importantă sursă pentru comportamentul soft-power (politic, diplomatic, necoercitiv) care vizează stabilirea agendelor de lucru, persuasiunea altor guverne şi atragerea susţinerii la nivel de politică mondială.

Chiar şi atunci cînd se gîndesc numai la luptă şi ameninţări, mulţi analişti vizează doar războiul interstatal şi îşi imaginează soldaţi în uniforme, orga