Ultimele zile au adus în prim-plan „scandalul academiilor" din România. Ceea ce a întârziat - sub diverse motive și pretexte - două decenii la rând a ieșit la suprafață ca o pată de ulei cu prilejul unui gest de circumstanță care a scandalizat o parte a opiniei publice. Conferirea de către una dintre cele cinci academii existente la noi - fără a număra printre ele Societatea Academică Română, firește - a titlului de academician pe seama președintelui țării a stârnit în mod exagerat, poate, interogații legitime pe care douăzeci de ani de practici interogabile la Academia Română nu le-au stârnit. Motivul nu este necesarmente o antipatie la adresa lui Traian Băsescu (deși destui ar putea crede asta), cât sensibilitatea iritabilă - explicabilă istoric prin precedentul Ceaușeștilor - la adresa omagierilor suspecte sau de-a dreptul inadecvate ale persoanelor plasate în vârful ierarhiei publice. După deconspirarea temenelelor practicate în lumea intelectuală, de frică sau din oportunism, de autori ca M. Nițescu, Virgil Ierunca sau Anneli Ute Gabanyi, lumea românească a devenit mai atentă cu asemenea elanuri, sancționându-le, nu o dată, cu promptitudine, chiar cu riscul unei suprareactivități motivate traumatic.

Academia în cauză, a Oamenilor de Știință, a dorit să răsplătească ajutorul direct dat de șeful statului în obținerea unui sediu, pe vremea când era doar primar al Capitalei. Recunoașterea calității de om de știință ascundea, așadar, în cazul respectiv, o formă de recunoștință autentică și motivată, chiar dacă maniera în care o făcea era profund inadecvată (nu devii „nemuritor" în știință prin gesturi de bunăvoință administrativă). La reacția iritată a presei, președintele român a refuzat însă distincția, reacționând corect, fără a putea însă scuti AOSR de ridicol.

S-a deschis astfel o discuție despre utilitatea AOSR ca instituție academică recunoscută