Ma uit in stanga si in dreapta mea si constat cu stupoare, dar si cu candoarea specifica naturii mele (usor naiva cateodata. Sau nu) ca nimeni nu stie sa spuna “iarta-ma, am gresit” sau “scuza-ma, imi pare rau”.
De ce?
Din cauza evacuarii acestor spuneri pe teava de esapament a firii noastre, varianta anii 2000, legaturi se pierd, neintelegeri se produc, ”poduri” nu se mai pot repara, sentimente se racesc, orgolii rasar, resentimente tasnesc s.a.m.d.
Cateodata e atat de simplu sa evitam ruperile !
Am gresit, da. Am gresit de multe ori in viata. Cu ani in urma eram atat de infatuata si de obraznica incat “iarta-ma” mi se parea ceva de neconceput. Ma gandeam ca “iarta-ma” ar trebui spus doar daca dai in cap cuiva, sau daca o iei la bataie pe rivala ta si afli pe urma ca ai batut o necunoscuta, singura ei vina fiind aceea ca s-a asezat la volanul masinii stiute drept “a rivalei”.
Nici scuzele nu le scoteam mai des din joben, desi parca-parca la capitolul scuze stateam mai bine. Oricum, mai bine recitam instant Luceafarul de trei ori la rand, decat sa spun ”scuza-ma, am gresit”.
In timp insa, am observat ca, din cauza felului in care arat, oamenii nu erau foarte rabdatori si nici foarte ingaduitori cu mine. Iar femeile erau si mai aspre (asa a fost mereu, si azi ma mir cand o femeie imi arata bunavointa, imi vine sa mor de fericire, sa o iau in brate, sa o pup de drag). Iar cea mai mica greseala era taxata imediat, prin cuvinte dure si atitudini care ma nedreptateau. Iar eu refuzam sa inteleg ca un simplu “iarta-ma” sau “imi pare rau” putea schimba totul.
La inceput mi-a fost greu. ”i..a…r…t…(uf ce greu!!). aaa..m…a” parca aveam cinci bolovani atarnati de gura (si culmea! eu chiar greseam!). Dar, am constatat ca scuzele mele erau receptate, intelese, acceptate. La fel si parerile de rau.
Pe urma, am devenit si sincera, n-am