Chiar înnebuniseră pomii ? Aşa ai fi putut crede văzându-i cum veneau la pas pe mijlocul drumului. Părea să fie o ninsoare care nu cădea din cer, ci se întemeia din ceţurile orizontului, plutind la înălţimea unui stat de om pe deasupra pământului. Desluşeai , însă, oriunde ţi-ai fi îndreptat privirea, semnele primăverii. Ce căuta atunci ninsoarea aceea în satul nostru?

Când m-am apropiat, am descoperit uluit despre ce este vorba. Oamenii cărau în spate livada de pruni din margi­nea satului. Se spărsese ceapeul şi ei se repeziseră cu toţii să-şi împartă averea. În prima zi au dus acasă scaunele din sala de şedinţe şi ţevile de irigaţii. Apoi cărămizile de la graj­durile în care vacile muriseră de mult. Pe urmă, ce le-a căzut în mână: colaci de sârmă ghimpată, roţi de tractor, hamuri de cai, doage de butoaie, cuie, rindele, sfoară, gloduri de smoală, tocuri de uşă şi uşi ce se deschideau spre nicăieri. O femeie înhăţase maşina de scris din biroul preşedintelui. O strângea la piept ca pe un prunc pe care, neştiutoare de carte fiind, habar n-avea că n-o să-l poată învăţa niciodată să vorbească. Când n-au mai avut ce împărţi, oamenii au tăbărât cu topoarele pe prunii ce abia înfloriseră. A fost cel mai halucinant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea. Venea fiecare om cu câte un pom în spinare. Dacă pomii ar fi avut sângele ca al nostru, ninsoarea aceea n-ar fi fost albă, ci roşie. Poate că pomii nici nu au sânge. Ştiu însă sigur că au lacrimi. I-am văzut cu ochii mei cum plângeau. Căci asta era floarea multă a livezii ce umpluse în primăvara de acum optsprezece ani drumul: un imens hohot de plâns. Până la urechile lui Dumnezeu a ajuns plânsul acela. Cei ce duceau livada înflorită pe umerii lor nu l-au auzit. Le-am strigat să se oprească şi să asculte. Dar ei mergeau îngânduraţi înainte, potopiţi de floarea crengilor din spinare. Se ţineau după primavară. Sau p