Un titlu potrivit gunoierului Doolittle, care, în My Fair Lady, îşi exersează calităţile de cabotin, pentru şantajarea profesorului Higgins. Spumosul personaj, jucînd rolul de tată responsabil, îşi defineşte pretenţiile ca fiind deloc mari şi are deşteptăciunea mucalită de a forţa lucrurile, printr-o întrebare, nu ştiu cît de retorică: „Mult e cinci lire? Io vă las pă dvs. să judecaţi, dom’ derector, că prost nu sînteţi. Ori… sînteţi?“. Provocarea a fost aruncată în faţă, ca un hohot de rîs: dacă îi dă banii, profesorul acceptă şantajul gunoierului, refuzînd să fie un prost, în logica întrebării. E limpede, nici un deştept închipuit nu are la îndemînă răspunsul adecvat la întrebarea unui prost care face pe deşteptul. Iar dacă acesta posedă şi un simpatic instinct primar, deşteptul adevărat se ascunde înapoia umbrei sale, ca să poată face, cătinel, cel mult trei paşi. Un pas dilematic la început, altul politic în continuare şi ultimul, pasul personal.
E dilematic să întreb dacă exemplul de mai sus poate fi, sau nu, unul definitoriu atît pentru genul proxim cît şi pentru diferenţa specifică? Cum recunoaştem un prost? Am să spun ce definţie am auzit eu, venind dinăuntrul unei minţi erudite: prostul este acela care, aflat în posesia tuturor informaţiilor privitoare la un subiect, nu e capabil să le aşeze cap la cap şi să emită, în şir logic, concluzia potrivită. Pentru deştept, domnul acela erudit avea o definiţie complet diferită, pe care n-am s-o spun aici, deşi se află în subiect. Şi cum să gîndim această idee? Cel mai la îndemînă gest ar fi să ne privim în oglindă, cu cîte un ochi, alternativ. Pentru că privirea binoculară e una care ne minte dintotdeauna, fiind întoarsă înspre noi înşine. Vedem dublu. Este gunoierul, ireversibil un prost şi profesorul, fără dubiu, deşteptul? Sau, în spirit dilematic, amîndoi sînt, pe rînd, feţele zeului roman Ianus?
