de Răzvan Prepeliţă
1988. Curtea uzinei de ceramică. Schimbul 1 tocmai a terminat tura. Nea Mircea traversează agale curtea întreprinderii cărînd cu grijă o plasă. Se mai opreşte, îşi trage răsuflarea, apoi apucă din nou
de mînerul plasei şi îşi continuă drumul. La fiecare salut, tresare: “Nu cumva l-au descoperit?!”.
Mai are o zi pînă la pensie şi e prima dată cînd face aşa ceva.
– Să trăieşti, nea Mircea! Dar ce cari în plasa aia?
– Ia vezi-ţi de treaba ta, măi Costică! , îi răspunde, după care se opreşte nedumerit.
“Mai bine mă întorc!”, îşi spune în gînd. Şansele să îl controleze la poarta uzinei sînt destul de mici. Toată uzina îl cunoaşte pe cel mai înfocat suporter stelist. “Dar dacă?”. A muncit prea mult la vaza, la
mingea sau la scrumiera din ceramică. Pe toate a pus sigla Stelei şi acestea reprezintă cadoul lui după o viaţă de muncă. Dar nu a avut curaj să spună nimănui. Dacă va fi prins şi colegii nu vor înţelege?! Poate vor chema Miliţia. Mai bine ar fi
vorbit cu tovarăşul director. Mai bine, nu. Directorul e dinamovist.
– Hai, suie sus, Mirceo!, se aude din Dacia care taman a oprit lîngă el.
Nea Mircea tremură tot. E chiar Costel, directorul.
– Ce ai înmărmurit, nea Mircea? Hai, suie sus, te duc acasă! Haide, că de mîine scapi de mine. Eşti la pensie!
– Eu, tovarăşe! Eu nu…
– Nu accept refuzuri! Suie sus! Aaa, şi plasa aia din mîna ta pune-o în portbagaj! Dar cu grijă mare! Să nu cumva să spargi vazele cu Dinamo, din plasa
mea.
de Răzvan Prepeliţă
1988. Curtea uzinei de ceramică. Schimbul 1 tocmai a terminat tura. Nea Mircea traversează agale curtea întreprinderii cărînd cu grijă o plasă. Se mai opreşte, îşi trage răsuflarea, apoi apucă din nou
de mînerul plasei şi îşi continuă drumul. La fiecare salut, tresare: “Nu cumva l-au descoperit?!”.
Mai are
