Povestea lui Afrim fotograful începe în România comunistă a anilor '70: „Tata avea un aparat Smena. Cu aparatul ăsta ne-a «eternizat» copilăria. Fotografiile acelea mai există încă într-un geamantan vechi, acasă, în Ardeal. Eram un mic voyeur de pe atunci și e ciudat că, deși prin obiectivul rudimentar al acelui aparat realitatea nu se vedea deloc schimbată, eu eram fascinat de orice se vedea prin el. Probabil că atunci a început să lucreze ceva în mine. O fotografie cu o vedetă de film era în stare să mă fascineze, puteam sta minute în șir cu ea în față. Aveam propriile mele filme cu acea fotografie", recunoaște el, la ani buni distanță. „Eram prin clasa a treia când o colegă a descoperit la ea în casă un televizor minuscul de jucărie. Nu era mai mare decât o cutie de chibrituri. Învârteai o rotiță și prin fața ochilor defilau fotografii porno vintage. Nu pot zice că le detestam. Din contră."
Prima expoziție: „Băile de la Ostende"
Trecem peste adolescența în care a fost atras mai mult de pictură și ajungem imediat după Revoluție, când a primit primul aparat foto. „Era un Pentax Asahi, model foarte vechi, cu exponometru independent. L-am primit de la un amic pe când mă aflam în prima mea călătorie în afara țării, la Bruxelles. Cu el am stricat multe Ilforduri alb-negru. La întoarcere am prezentat la Litere o expoziție cam naivă pe care am numit-o «Băile de la Ostende», după titlul gravurii lui Ensor. Îmi developam singur filmele în studioul unei prietene din Cluj".
„Există actori pe care îi terorizez cu ședințele mele foto"
El e de părere că acest hobby nu are nici o legătură cu jobul numărul unu: regia. „Sunt arte independente. Există actori pe care nu-i fotografiez niciodată și alții pe care îi terorizez cu ședințele mele foto. Când lucrez la un proiect cu anumiți actori, inventez situații paralele pentru fotografii. Există întâmplări i
