I se spune aşa de când un copil peltic, probabil intimidat de statura lui impresionantă, l-a chemat "Neniţu", în loc de "Nea Niţu". Îl ştiu dintotdeauna şi nu mi-l pot imagina în altă parte decât pe câmp, muncind cu sapa sau cu coasa, ori culegând porumbul, toamna, cu mâinile aspre ca scoarţa de stejar.

Asta a fost soarta lui pe Pământ: să trăiască de la o recoltă la alta şi să aştepte fiecare picătură de ploaie ca pe o mântuire. Ţăran plugar, cum a fost taică-său şi tatăl lui taică-său, aşa s-a simţit Neniţu toată viaţa, deşi comuniştii i-au luat cu japca pământul pe care ar fi trebuit să-l moştenească, l-au trimis la şcoala de tractorişti şi l-au angajat cu norma la secţia mecanizată din sat. Fără pământul lui, Neniţu şi-a muncit tinereţea cu lehamitea omului forţat să slujească pe moşia altuia. Abia când bătrâneţea a început să-i bată în poartă, iar istoria a izgonit comunismul, şi-a văzut înapoi petecul de pământ, apucându-se să-l lucreze cu înverşunarea însetatului care caută apă într-o oază din deşert. Dacă a fost nevoie, s-a căznit cu plugul tras de cai, cum făcea bunică-său cu jumătate de veac în urmă. Jumătate de veac de istorie moartă...

Din gospodăria lui Neniţu n-au lipsit laptele proaspăt de vacă şi porcul sacrificat de Crăciun. În grădina lui, roşiile au crescut zemoase şi dulci, iar în butoaie i-a fiert mereu vinul înainte să dea prima brumă de toamnă. Între timp, a îmbătrânit şi munca la câmp îl sleieşte de puteri în câteva minute, dar nu se lasă, tot vrea să-şi ştie pământul semănat şi nutreţul pentru vite adus în bătătură. Doctorii i-au zis să se liniştească şi el nu-i ascultă, nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu poate, fiindcă asta e firea pe care i-au scris-o în gene moşii lui.

Acum, Neniţu şi alţii din generaţia sa au ajuns specie pe cale de dispariţie. Ei n-au habar ce înseamnă asta, dar îi doare când văd cum terenu