Henriette Yvonne Stahl este cunoscută în lite­ratura română în primul rând prin destinul ei, deloc tipic pentru o femeie şi o scriitoare în perioada respectivă. A străbătut aproape un secol, a trăit două iubiri tulburătoare cu doi mari scriitori, a vrut să fie actriţă şi a făcut mici compromisuri şi a scris...

Despre destinul lui Henriette Yvonne Stahl şi al cărţilor ei am stat de vorbă cu Elena Zaharia Filipaş, critic literar şi profesor la Universitatea din Bucureşti.

● Jurnalul Naţional: V-aş ruga, întâi de toate, să-i creionaţi lui Henriette Yvonne Stahl un portret.

● Elena Zaharia-Filipaş: Henriette este o scriitoare atipică şi a fost o femeie neobişnuită. Nu a dus existenţa obişnuită scriitoarelor noastre... Atipică este şi originea ei. Nu era româncă, avea sânge pe jumătate nemţesc, din partea tatălui, şi pe jumătate franţuzesc din partea mamei.

Familia venise în secolul trecut în Bucureşti. A primit educaţie acasă, într-un mediu intelectual foarte independent în gândire, foarte modern. Iar asta s-a şi văzut în formaţia ei. Nu a fost motivată iniţial de vreo ambiţie de a deveni scriitoare. Pur şi simplu era inteligentă, era talentată, se pregătise pentru o carieră teatrală, făcuse studii la Conservator, dar n-a ajuns niciodată actriţă. Şi, printr-o întâmplare, a scris acest prim roman, "Voica", dintr-un impuls, dintr-o experienţă personală de viaţă şi, trimiţându-l la un concurs organizat în epocă, a avut bucuria să afle că a câştigat. Nu i s-a dat ei Premiul I, deşi se pare că ea ar fi meritat, pentru că Viaţa Românească, organizatoarea acestui concurs, voia să o sprijine cu un premiu pe o altă scriitoare, pe Lucia Mantu. Dar s-a făcut puţină vâlvă, romanul a fost publicat şi ea şi-a continuat existenţa neobişnuită. De ce spun neobişnuită? Pentru că niciodată în viaţa ei n-o să întâlnim întâmplări tipice, adică p