Chiar dacă, pentru unii, Beckett poate părea de neînţeles sau neinteresant, spectacolul de la Metropolis trebuie văzut măcar pentru rolul pe care îl face acest actor.
Chiar îmi pare rău pentru acei câţiva spectatori pe care i-am auzit vorbind la final că şi-ar fi „ratat seara" venind la „Sfârşit de partidă". Nu erau supăraţi că spectacolul ar fi fost prost. Doar că nu a fost suficient de „distractiv". În plus, venind la Metropolis, au ratat şi show-ul de „stand-up comedy" la care voiau să ajungă. „La ăsta nu se râde!", se plângeau ei.
Nu că aş avea ceva împotriva show-urilor de „stand-up", dar cu siguranţă cu alte aşteptări vii la o piesă de Beckett şi cu altele la un astfel de spectacol. E vorba doar de o alegere care să corespundă cu ceea ce îţi doreşti. E drept, majoritatea revistelor cu programe nu conţin şi rezumatele pieselor şi ceva detalii despre acestea, cum se întâmplă la filme. E poate şi „vina" Teatrului Metropolis, care şi-a făcut un public din amatori de comedii uşurele. Dar, cel puţin în cazul clasicilor, e destul de simplu să afli dinainte despre ce e vorba în piesă şi să vezi dacă are şanse să te intereseze sau nu. O simplă căutare pe internet poate face minuni câteodată. Iar grupul pe care l-am auzit eu cârcotind la final cu siguranţă nu avea probleme în utilizarea internetului.
Prin urmare, „Sfârşit de partidă" nu este nici pe departe un spectacol „distractiv". Cu personajele sale bizare, situaţiile postapocaliptice, obsesiile legate de degradarea trupului şi degradare în general, cu jocurile cinice şi cu obsesia legată de aşteptarea „sfârşitului", Beckett nu este chiar dramaturgul pe care să-l alegi pentru o seară de distracţie. Însă poate fi un foarte bun scriitor care să te ajute să îţi mai pui nişte întrebări.
În „Sfârşit de partidă", Hamm, stăpânul (Răzvan Vasilescu), şi Clov, servitorul (Mihai Constantin), se
