- şi istorica lui importanţă -

Există un principiu în teoria politicilor publice care zice că grupurile mici şi cu interese puternice sînt mai eficiente în a acapara banii statului. Acest principiu, inventat de un tip deştept pe nume Mancur Olson, are la bază o logică simplă. Să luăm de pildă grupul fermierilor. Ei au motivaţii să se organizeze pentru că fiecare dintre ei cîştigă mult din subvenţiile de la stat. Cine plăteşte aceste subvenţii? Contribuabilul. Suma pe care o plăteşte fiecare contribuabil către fermieri nu este atît de mare încît să-l motiveze să se agite, să se organizeze şi să lupte pentru a nu o plăti. Bineînţeles, perspectiva lui Olson este bazată doar pe analizarea intereselor – nu ia deloc în calcul ideologiile, principiile care joacă şi ele un rol în deciziile publice.

Cît explică principiul lui Olsen din deciziile publice? Foarte multe. De pildă, este de neevitat cînd vorbim despre modul în care sindicaliştii din sectorul bugetar român controlează distribuţia de bani către sectoarele lor de activitate. La fel cum explică foarte bine modul în care magistraţii au privatizat informal o felie a statului (justiţia) şi o folosesc în interes propriu. Sau modul în care grupul mic, dar puternic al ziariştilor din România poate omorî din faşă ideea că ar trebui să plătească şi ei contribuţiile sociale pentru cîştigurile regulate – pentru că şmecheria cu drepturile de autor plătite lunar în sumă fixă eludează de fapt definiţia legală a salariului. Da, inclusiv eu, nu săriţi.

Toată lumea e de accord că mişcarea Tea Party e un protest împotriva creşterii dimensiunii guvernului, a datoriei publice şi, contextual, împotriva unui sistem de sănătate de stat.

Bun, dar dacă principiul lui Olsen este cel care guvernează acţiunile colective, atunci logic ar fi ca statul să devină din ce în ce mai obez şi să intervină în tot mai multe domeni