Nu mai există un stil specific Bucureştiului. Am ajuns precum America: o salată compusă din toate trendurile, fără vreun bob de mazăre pe care să-l remarci. Prin ultimii doi ani ai mileniului trecut cel mai des îi călcam pe picior din greşeală, în metrou, pe emoizi, dar anul ăsta parcă cel mai des mă împiedic de piţipoance şi de oameni de afaceri...!

Piţipoancele nu sînt ceva de domeniul mileniului ăstuia la noi, ci o „gripă“ care a răzbit puternic în ultimii patru ani, avînd drept simboluri prinţesicile ta-tii, vopsite blond ori roz, care îşi petrec jumătate din timp la Mall Băneasa – „E cel mai mare din Europa, fată!“ – cumpărînd orice pereche de blugi coloraţi, cu cît mai mult sclipici şi farmece, curele mari de piele cu diamante false care te orbesc în tramvai; bluze foarte stîmte pe trup şi ele cu cît de multe zorzoane posibile, bolerouri cu imitaţii de piele de leopard. „Prinţesele“ se balansează puternic pe toace de doisprezece centimetri ţuguiate şi subţiri ca firul de păr. Probabil că ar fi de o sută de ori mai bine dacă domnişoarele acestea nu şi-ar lăsa la vedere anumite părţi ale cursului inferior şi mijlociu al şirei spinării. Le auzi trăncănind despre noile telefoane Samsung, glisante, aurite, pe care le-au primit de la tăticul. Piţipoancele au feţe mititele, dar guri uriaşe, iar dacă le greşeşti cu ceva, te trezeşti în centrul unui tsunami de înjurături care mai de care mai inovatoare.

Cel mai adesea, piţipoancele sînt însoţite de un grup de masculi feroce cu geci negre foarte strînse pe torace, blugi cu rupturi şi sclipici masculin, tenişi Nike sau Adidas originali, negri sau albi, lanţuri masive de aur şi argint, ascultînd Guţă la maximum la difuzorul telefoanelor de fiţe, prin autobuze.

Oamenii obişnuiţi care nu caută să se diferenţieze de ceilalţi se mulţumesc majoritatea cu o pereche clasică de blugi de la