Oricît de mare a fost gerul de 24 ianuarie, de Unirea Principatelor (noi, pe vremuri, de 24 ianuarie ziceam că e şi luna unirii Principalelor, adică pe 7 era ziua ei, iar pe 26, ziua lui) mie, dacă-mi fluturai şi un tramvai sau un bancomat sau o sarailie, nu mi-a ieşit din minte, căci ea nu îngheţase complet, această sintagmă, sau paradigmă, sau parapantă: „liderul de suflet al românilor“.
De două zile, de pe 22, citisem reclama cu poză care vestea că pe 25 telerevenea talk-show-ul liderului de suflet al românilor şi de atunci nu puteam scăpa de ea, de dimineaţă şi seara, ba chiar şi la prînz, pe nepusă masă, se ţinea după mine şi oricît mă scuturam de ea, venea după mine şi în bucătărie, şi în birou, şi în lift, iar în timp ce mă uitam la Război şi pace (partea a treia, sîmbătă seară) în plină criză de nervi a lui Kutuzov, m-a fulgerat ideea să-l numesc „lider de suflet al ruşilor!“, căci de ce nu ar avea fiecare popor un lider de suflet al lui?,*
după cum am avut momente cînd am încercat să bagatelizez problema (conform legii lui Mazilu: „eu am ridicat problema, eu o bagatelizez!“), s-o socotesc un fleac, dar ea nu şi nu, cum să fie un fleac dimineaţa aceea sau amurgul acela cînd unui om, director sau simplu slujbaş dintr-o agenţie de publicitate, i-a apărut ideea, ca un răsărit de soare, să numească pe un semen de-al său, fie el un teleastru: „lider de suflet al românilor“?, ba mai mult: să comunice ideea celor din jur, spre a fi aprobată (mă întreb: să nu fi existat nici o obiecţie?) sau şi mai şi: ideea, împerecherea acestor cinci cuvinte, dacă i-a trecut prin creierul mare şi mic chiar celui numit aşa?,
lui însuşi să-i fi apărut ca foarte potrivită, să-i sune, să-i placă, „cum adică să-i placă?“, „uite-aşa, să-i placă!“,
„nu se poate, nu se poate…“ – îmi ziceam, îmbrăcîndu-mă bine pentru plimbarea în gerul acela de -24° la Iaşi, -12° la
