Istoria culturii şi civilizaţiei ne învaţă că, dintotdeauna, omenirea (şi oamenii) a(u) avut, în preajma cifrelor rotunde ale calendarului, deopotrivă trăiri extreme şi frisoane prospective, de parcă cele două sau trei zerouri terminale ar induce (prin perfecţiunea lor formală şi prin asemănare, probabil, cu organul văzului sau, cine ştie, cu gura atrăgător-ameninţătoare a fîntînii) puteri divinatorii şi fiori ero(t)ico-thanatici străini figurilor matematice mai contorsionate. Mileniul III a respectat şi el modelul; chiar dacă în anul de graniţă 2000 nu s-a întîmplat nimic „epocal“, a treia mie de ani din numărătoarea creştină a vîrstei umanităţii a început, în glorie, cu 11 septembrie. Şi, nimic de zis, continuă frumos, aşteptînd, poate, ca măcar una dintre nule să dispară, spre a ne permite să ne venim cît de cît în fire. Nu mă pricep la numerologie, dar am început, de la o vreme, să devin atentă la coincidenţe – se înmulţesc, parcă, de la o zi la alta.

Aparent fără nici o legătură cu astfel de preocupări, centrul maghiar al Institutului Internaţional de Teatru şi Teatrul Naţional din Budapesta au organizat, în ultimele trei zile din ianuarie, o întîlnire a instituţiilor de spectacol de grad 0 din ţările ex-comuniste. Aceasta a fost, în orice caz, intenţia; practic, în frumoasa capitală a Ungariei (personal, cu cît o cunosc mai bine cu atît o admir mai mult) s-au adunat reprezentanţii a numai cinci teatre, Naţionale sau cu statut echivalent, din tot atîtea ţări central- şi est-europene: Cehia, Slovacia, Polonia, Estonia şi România; plus, evident, gazdele. „Agenda“ discuţiilor se anunţa destul de încărcată. Prezentul şi viitorul Teatrelor Naţionale, publicul-ţintă al Teatrelor Naţionale, obligaţia Teatrelor Naţionale de a juca dramaturgie originală, contemporană (şi cît de contemporană), clasică (şi cît de clasică) şi universală (fără alte specificaţii), î