- interviu cu Mike GODOROJA -

Care ar fi problemele jazz-ului românesc?

După succesul incontestabil al festivalurilor de jazz din ţară şi în mod special Master of Jazz din Bucureşti, putem avea deja imaginea mult mai optimistă a fenomenului de la noi. Publicul există, asta s-a certificat. Publicul de jazz care părea împietrit în vîrsta a treia pînă acum trei-patru ani s-a întinerit şi mai ales s-a separat în mod real de consumatorii de „fast food muzical“. I s-a oferit jazz-ul din zona de elită mondială şi a fost un energizant pentru publicul intelectual şi mai ales pentru zona de studenţi.

Mai problematică este situaţia breslei de muzicieni de jazz din România care de la generaţia Marius Popp – Johnny Răducanu – Aura Urziceanu nu a produs un „mare nume“ pe cale directă, adică provenind din jazz. Marea noastră voce, Anca Parghel, recunoscută în Europa, a fost nevoită să intre în zona de mainstream comercial, pentru a se face cunoscută în România.

A doua problemă ar fi că şcoala românească de jazz, cu trei centre importante – Bucureştiul lui Mircea Tiberian, Timişoara lui Johnny Botta şi Iaşiul lui Romeo Cozma – nu a produs nume sonore nici pe plan intern, nici afară! Concertele jazzman-ilor tineri care ies din şcoala românească nu reprezintă evenimente pentru publicul nostru. Pianistul Marian Petrescu, de exemplu, cu un box-office important în Europa, nu este produsul şcolilor de jazz româneşti. Există proiecte colaterale jazz-ului, cum este Blazzaj, care face vînzări bune în mediile de tineri, dar asta totuşi nu reprezintă mişcarea de jazz în esenţa ei.

A treia problemă ar fi promovarea în media a jazz-ului în general şi al celui românesc în special, care, dată fiind minimalizarea acestuia, a produs o lipsă de încredere din partea organizatorilor de concerte în cluburi şi teatre.

A patra problemă