1) Am trăit toată copilăria mea auzind despre „generaţia de sacrificiu“. Am aflat că generaţia părinţilor mei a trebuit să-şi explice sărăcia şi traiul greu ca pe un sacrificiu care avea acest sens: copiii o vor duce mai bine. De mic, mi s-a băgat în cap că aşa e firesc – părinţii se sacrifică pentru copii. Fiind firesc, e nobil. Este una dintre acele datorii care, deşi îl îngenunchează pe om, înalţă umanitatea din el. Mai mult, mi se spunea că reuşitele mele ulterioare, chiar aşa improbabile cum păreau a fi la un anumit moment, nu vor fi posibile fără sacrificiul lor. Eram copil şi eram foarte emoţionat cînd mă gîndeam la asta.

2) Apoi, la şcoală, am dat de poezia lui Labiş: „Generaţii secate se sting / Tinerii rîd către stelele reci…“. Mi se părea că e prea multă cruzime în versurile astea, clare şi periculoase ca diamantul. Tinerii rîd la stelele reci – mi se părea înspăimîntător! Iar generaţiile secate, care se stingeau în rîsul acesta nocturn şi nebunesc mi se păreau a fi demne, calde, prietenoase. Nu mi-au plăcut versurile acestea. Dacă nu mă înşel, le-am recitat o dată la o serbare, cu cravata roşie atent călcată de mama, chiar în acea dimineaţă. Mama fiind, desigur, generaţia secată. M-am gîndit că generaţia secată calcă şi spală pentru tinerii care rîd la stele. Fără generaţia secată, tinerii care rîd la stele ar avea uniforme murdare, pătate, şifonate, ceea ce mi se părea că le-ar induce un disconfort serios care i-ar împiedica să mai rîdă chiar aşa…

3) Apoi, în adolescenţă, am citit Hemingway. În A Moveable Feast, am aflat originea celebrei expresii „the lost generation“. Gertude Stein i-a numit aşa pe cei asemenea lui. Iată:

„Avea nişte probleme cu aprinderea la vechiul Ford model T pe care îl conducea pe atunci, şi tînărul mecanic de la garaj, care fusese înrolat în ultimul an de război, fie n-a reuşit să i-l repare, fie n-a vr