- interviu cu Lucian TEODOROVICI -

Este scriitor, senior-editor al săptămînalului Suplimentul de cultură, unde deţine şi o rubrică de comentariu politic, şi coordonator al Colecţiei „Ego. Proză“ a Editurii Polirom. Lucian Dan Teodorovici (n. 1975) a scris două piese de teatru: Inorogul, vasiliscul, elefanţii roz şi elefanţii galbeni (2000) şi Audienţă 0, precum şi volumele de proză: Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi (2005), Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei ţigări marijuana (2000), Circul nostru vă prezintă (2002), Atunci i-am ars două palme (2004) şi Celelalte poveşti de dragoste (2009).

Sîntem pregătiţi, cînd ne îndrăgostim, de gesturi pe care înainte nu le-am fi făcut? De ce, dintr-odată, nu ne mai pasă că ne expunem privirii celorlalţi?

Depinde şi de momentul în care ne îndrăgostim. Cred că nu-ţi pasă la 18-20 de ani, cînd libertatea atinge cote maxime în viziunea proprie, ba chiar şi instinctul de conservare e un pic atrofiat. După aceea, cred că încerci, nereuşind totuşi prea des, să-ţi ţii sentimentele în nişte limite pe care le-ai stabilit în mod raţional. Asta-i percepţia mea, cel puţin. Pe de altă parte, e atît de frumos să fii îndrăgostit, încît te surprinzi pe tine însuţi făcînd destule „gafe“, pe care cu raţiunea turată le-ai evita, fireşte. Dar, pînă la urmă, puţină inconştienţă contribuie la farmecul îndrăgostirii.

Sînt poveştile de dragoste din ziua de azi comparabile cu poveştile de pe vremea bunicilor?

Sînt convins. N-am trăit eu pe vremea bunicilor – evident că pentru mine, ca şi pentru dvs., acelea sînt fie poveşti livreşti, fie istorii expuse şi trecute prin filtrul nostalgiei. Dar cum să fie dragostea altfel? Eticheta s-a schimbat, da, dragostea e „marketată“ acum, dar eu cred că, de cele mai multe ori, ce se vinde prin presă, la televiziuni, drept drago