Inainte sa se pravale somnul peste pleoapele cazute, l-am auzit pe Morosanu inginind: "Aproape ati ajuns sa credeti ca lumea-i numai sticla si beton", "tot mai putini isi poarta turmele prin iarba stelelor", "eu sint din tagma celor ce-l vad pe Dumnezeu in chip de roata sau de roua..." A fost un repros sau o povata? Acesta este titlul noului volum de versuri al lui Tucu Morosanu (aparut la Editura Feed Back din Iasi), care isi duce veacul exilat iarna in bucataria sa de vara de la Cimpulung Moldovenesc, bucatarie cu cerdac din care pornesc carari si drumuri de roua, serpuind prin dulcile obcini ale Bucuvinei, trecind prin Pasul Mestecanisului, prin valea nabadaioasa a Bistritei si prin molcoma valea a lui Chiril, pentru a se opri un pic in Pasul Prislopului si a urca apoi, odata cu lasarea intunericului, prin saua Fundul Colbului, pe vesnic incruntatul munte Giumalau, pina la coliba de pe Steaua Ciobanului, unde "trece agale, cu pulberi de lumina in coama hirsuta", pe Drumul Robilor, acompaniat de sunetul buciumelor, "lustrul pastorilor". L-am cunoscut in vara anului trecut la Festivalul de poezie de la Satu Mare. Printre poetii galagiosi sositi din nord dar si din sud, Tucu Morosanu facea o figura aparte. Statea, de obicei, la cite o masa din colt, asistind zimbitor la conversatiile pe care confratii de poezie le incingeau, inconjurati de cutite, sticle si pahare, discutind despre toate cele ce se petrec in luna si in stele... Era de o discretie rara si de un bun-simt aproape batator la ochi. Poate ca nu se simtea tocmai in largul sau printre atitea "celebritati" si spirite alese... Atitudinea sa rezervata nu respira insa nimic ostentativ. Tacerea lui era una naturala. Poetul tacea cu naturaletea cu care un fumator inrait fumeaza in fata cestii de ceai sau de cafea prima, dar niciodata ultima tigara. Figura, sau mai bine zis atitudinea lui avea ceva oriental, aminti