Întrebarea nu este cine va urma Greciei, ci care va fi politicianul care va îndrăzni să ia iniţiativa ieşirii ţării sale din zona euro.

Trăim într-o lume agitată şi veselă. Prim-ministrul Greciei, mic şi demn, a dat un ultimatum de o săptămână UE pentru a pune la punct un mecanism de ajutorare a ţării sale. A cerut Germaniei să renunţe la îndoielile pe care le are. Contribuabilul german trebuie să plătească impotenţa şi corupţia birocraţiei greceşti sub deviza „solidarităţii europene".

Altfel, Papandreou a ameninţat că se va adresa FMI. Cancelarului Angela Merkel nu-i pasă. A arătat că publicul german nu este dispus să-şi asume nota de plată. Interesul electoral e mai important decât construcţia europeană. 71% din alegătorii germani se declară împotriva ajutorului financiar acordat Greciei din banii lor. Preşedintele Nicolas Sarkozy, dar şi guvernatorul Băncii Centrale Europene, Jean-Claude Trichet, şi-au exprimat îngrijorarea că astfel Europa se va arăta incapabilă să-şi rezolve propriile crize. Din păcate pentru ei, asta nu e doar o îngrijorare, ci o certitudine. Comedia este totală prin declaraţia lui Papandreou de la Bruxelles de ieri: „Să spunem pieţelor «Jos mâinile!», nu speculaţiei! Lăsaţi ţara asta să facă ceea ce face!"

Între timp, euro cade, se mai ridică şi cade iar, după cum bate vântul declaraţiilor. Deficitul bugetar de 12,7% de anul trecut face ca grecii să plătească astăzi dobânzi de două ori mai mari decât nemţii. Politica de strângere a curelei pe care Guvernul Greciei şi-o propune totuşi nu poate da rezultate cu astfel de dobânzi. Atunci pare că singura soluţie rămâne patul lui Procust, al FMI-ului pe care încă o ţară se aşază. Se lasă pe mâna doctorilor care nu ştiu decât să ia sânge oricare ar fi boala. Care va fi următoarea Grecie?

Prim-ministrul José Luis Zapatero îşi strigă convingerea că nu Spania va fi aceea. Şi, totu