Mariana şi Miriana Mişcov, din Timişoara. Mamă şi fiică. Ambele împuşcate în Decembrie 1989. Printr-o graţie divină regăsită în multe din cazurile Revoluţiei, au supravieţuit. Pentru ele, căderea comunismului a venit cu multă suferinţă. Dar s-au bucurat că vor putea trăi într-o lume liberă, democratică, lipsită de abuzurile unei dictaturi.

După 20 de ani de la evenimentele de atunci, Mariana Mişcov e hăituită prin instanţe şi obligată să suporte mizeria unei societăţi care te forţează în fiecare zi să demonstrezi că eşti nevinovat. În această lume românească pe dos, Mariana mi-a scris o scrisoare. Mi-a povestit coşmarul ei de român rănit, nu doar la Revoluţie, ci şi în drepturile sale. M-am hotărât să scriu despre acest caz, pentru că, citind mesajul amplu al Marianei din Timişoara, am retrăit clipele din studenţie. În decembrie 1989 eram în complexul studenţesc, anul I, la Mecanică, Facultatea Traian Vuia. Am trăit cu o intensitate dramatică toate evenimentele de atunci. Chiar în noaptea de 17 spre 18 Decembrie, când Mariana şi Miriana Mişcov au fost împuşcate, a apărut primul mort şi printre studenţi. Am fost şocaţi, îngroziţi văzând trupul plin de sânge, inert, al unui coleg, luat în grabă de studenţii palestinieni şi cărat pe bancheta unui Mercedes la spital.

Mi-am zis că, trăgând un semnal de alarmă despre cazul Mişcov, încerc un gest de întoarcere în timp pentru sufletul studentului ucis atunci. Pentru memoria lui merită să lupţi azi cu mizeria corupţiei şi mafia şmecherilor şi golanilor care-şi fac de cap, urinând pe lege în văzul lumii.

Pe scurt, povestea e cam aşa. Pentru rănile grave suferite, Mariana Mişcov a primit, în baza legii, un mic spaţiu comercial în Timişoara. Cu ajutorul căruia să-şi poată asigura un trai relativ decent, dat fiind faptul că poartă în ea schijele glonţului care au rănit-o grav. Aşa cum se întâmp