- despre condiţia diferenţiată a omului modern -

În modernitate, nimeni nu pretinde că are, privitor la treburile publice, un mandat divin. Doar fundamentaliştii înfiinţează „partide ale lui Dumnezeu“. Doar ei se cred în drept să impună societăţii o „ordine divină“ obiectivată, care, ce e drept, le rezervă doar lor dreptatea, puterea, cunoaşterea a ceea ce este bine şi ce este rău. Însă, de obicei, oamenii credincioşi nu se prezintă ca voci ale Atotputernicului. Dacă aderă la disciplina pluralismului, ei se străduiesc să acţioneze potrivit unor convingeri religioase pe care le recunosc a nu fi neapărat unanime. În Occident, pînă şi fundamentaliştii îşi susţin revendicările prin mijloacele legale ale democraţiei, chiar dacă discursul lor cuprinde atacuri la adresa culturii şi a valorilor „profane“, care au curs în societatea mare. În orice caz, vocile credinţei/credinţelor se manifestă ca elemente dintr-o diversitate pe care nu intenţionează să o anuleze.

Desigur, în ţările majoritar creştine din Europa Centrală şi de Est, religia are un statut cultural puţin diferit: ea continuă să facă parte dintr-un cadru de civilizaţie moştenit şi, ca atare, dintr-un vocabular public cu influenţă largă. Pentru foarte mulţi, ea oferă, pe lîngă substanţă spirituală, tradiţie, siguranţă, respectabilitate, un orizont elevat. Pe deasupra, constituie un important capital simbolic de identitate naţională – în aşa măsură că, la ceremonia de învestitură a preşedintelui României, în decembrie 2009, Patriarhul Daniel i-a binecuvîntat mandatul în slujba unui „popor drept-credincios“, perpetuînd astfel tema (convenabilă?) a echivalenţei între comunitatea de credinţă şi cea cetăţenească. La rîndul lor, oameni politici de toate culorile se folosesc de acelaşi capital simbolic pentru a scoate profit de popularitate.

În 1996, universitarul Emil Constantinescu ni s-a înfă