● Louise-Michel (Franţa, 2008), de Benoît Delépine şi Gustave Kervern.
Atunci cînd fabrica lor de textile din Picardia se închide, nişte muncitoare se hotărăsc să-şi pună la un loc salariile compensatorii şi să angajeze un ucigaş profesionist, pentru a se răzbuna pe şeful cel mare. Acesta e subiectul noii comedii a duoului belgian Benoît Delépine-Gustave Kervern, Louise-Michel, care a rulat în ultimele două săptămîni (şi sper să mai ruleze) la Muzeul Ţăranului Român. Nu e atît o poveste, cît un fir pe care sînt înşirate gaguri. Majoritatea acestor gaguri nu se pot povesti: Delépine şi Kervern le construiesc în cadre lungi şi fixe (tablouri cinematografice) şi comicul nu ţine doar de conţinutul tabloului, de „ce se întîmplă“ în el, ci în primul rînd de construcţia sa. Unele tablouri îi înfăţişează spectatorului o problemă a cărei soluţie e undeva în afara cadrului. De exemplu, muncitoarea Louise-Michel (Yolande Moreau) se află la un moment dat într-un bar în care speră să recruteze un ucigaş. Aşteptînd la o masă, această femeie masivă şi posacă începe brusc să rîdă, arătînd cu degetul spre ceva ce nu intră în cadru şi, între două hohote, îngăimînd ceva despre o vulpe. Regizorii ţin camera pe ea, amînînd trecerea la cadrul următor, care ne va da soluţia problemei. Soluţia respectivă e comică în sine, dar nu mai comică decît timpul pe care regizorii îl lasă să treacă – sau, mai exact, să se adune în cadru – pînă catadicsesc să ne-o dea. În acest caz, gagul e ca un baton de dinamită ascuns, dar cu fitilul lăsat lung şi la vedere: fîsîitul fitilului care arde e la fel de important ca explozia finală. În alte momente nici nu există o mare explozie, ci doar fîsîitul: atunci cînd un recepţioner de motel le dictează unor clienţi, cifră cu cifră, un cod de interfon, şi cifrele nu se mai termină, sau atunci cînd, la o petrecere, un invitat îşi tot alege bunătăţi de p
