După 20 de ani mă întreb: cine or fi fost „designerii“ care concepeau acele şorţuleţe pepit, fustele plisate pioniereşti, dizgraţioasele sarafane bleumarin care păreau menite să ascundă dinadins formele adolescentine ale UTC-istelor, sau costumele oribile ale şoimilor patriei care aveau drept accesoriu pălăria în formă de castron? Cine or fi fost „stiliştii“ care inventaseră cordeluţa şi pompoanele, în zi de sărbătoare?
Dincolo de obligaţia de a purta uniforme pentru a fi toţi la fel, viaţa noastră de zi cu zi nu avea prea multe nuanţe. În comunism, majoritatea oamenilor se îmbrăcau prost pentru că nu aveau multe opţiuni. Îmi amintesc taioarele şi costumele croite de meseriaşi de ocazie, pentru cei care evitau magazinele de stat, puloverele tricotate de mătuşi şi bunici, paltoanele care semănau mai degrabă cu nişte halate de spital mai groase, dar şi halatele de molton, căciulile de astrahan care erau la mare preţ, treningurile care se scămoşau după prima purtare, tenişii de Drăgăşani şi apreschiurile, ciorapii remaiaţi şi servietele Diplomat, dar mai ales îmi amintesc o paletă de culori redusă la gri, maro, negru, bleumarin sau grena şi absenţa culorilor vii. Probabil că, mai ales în acest caz, uniformizarea însemna, de fapt, acel cenuşiu persistent care contrasta cu ceea ce vedeam prin revistele Burda, aduse din străinătate, pline de un glamour ce nouă ne era interzis.
Totuşi, uniformizarea crea diversitate. Existau toate acele mici trucuri prin care o femeie, de pildă, reuşea să se singularizeze şi să-şi exprime personalitatea. Prin scurtarea sau strîmtarea, la limita decenţei, desigur, a unui sarafan, în anii de liceu, sau adăugarea unor franjuri, ciucuri, volane şi paiete obiectelor vestimentare insipide, o femeie care se voia remarcată devenea propriul ei designer. Iar trucurile funcţionau, căci orice ieşea din şablon atrăgea privirea. Hai
