Am o curea cazonă (din 1972, când am primit-o nouă-nouţă, maro şi lungă, de mă cuprinde fără probleme şi azi când, de la 70 de centimetri, am ajuns la un brăcinar de 122 de centimetri, cu cataramă nichelată şi fără nici un brizbriz) pe care am purtat-o mai mereu (e drept, alternativ!) la pantalonii de uniformă peste trei decenii, din 1972 până la zi. De când sunt pensionar, ai mei nu mai suportă ca la valoarea, rangul, prestanţa etc. de care mă bucur, să umblu cu asemenea curea.
Ei bine, de gura „lumii” mi-am cumpărat două curele scumpe, din piele, şi le-am băgat în folosinţă. Le-am găsit greu că am, cum spuneam, talie excepţională, dar acum „arăt şi eu a intelectual” (am încheiat citatul din fiu-meu), „a personalitate” (am isprăvit şi pe cel din soţia mea). E drept că, la piaţă, la spălat maşina, la paşii de seară din parc, în lupta cu kilogramele, iau tot pantalonii de lucru cu cureaua made in (şi din!) 1972.
Din nou, ei bine, ce-am constatat, la nici două luni de uz a curelei care costă cât zece din cea veche? S-a crăpat în zona găurilor, aşa încât stă să se rupă. (Menţionez că veterana mi-a servit de multe ori ca legătură între bagaje grele cărate în anii când cumpăram ce pica, pe umeri şi n-a păţit nimic, pe când asta, dacă trag puţin mai tare, am două curele: una, e drept, şi cu cataramă).
N-am avut noroc, mi-am zis, cu toate c-am cumpărat-o din magazin cu pretenţii, nu de la taraba bişniţarilor din Obor sau din complexul de tristă faimă Europa. Mă rog. Am băgat-o în serviciu pe-a doua. Întâi, la un botez, apoi la o nuntă şi după aceea la evoluţiile mele în faţa studenţilor care, dracii, au şi remarcat că „mi-am tras” curea de om de afaceri prosper.
M-au făcut să uit cât am plătit şi că abia sunt 40 de zile de la „săvârşirea” precedentei. Dar, când să schimb, într-o dimineaţă, pantalonii, şi scot cureaua, o văd şi pe-asta în suferinţă :
