Cîndva, prin toamnă, m-am culcuşit cu neştire de altceva la subţioara Ardealului, dată cu deodorant de lemn crud, de bălegar, de boabă de strugure strivită în teasc şi amirosind a pîine coaptă în frunză de varză pe vatra din curte. Într-un sat ghemuit între dealurile din răsăritul Aiudului, la vreo 7 km, imediat ce treci Mureşul la Ciumbrud. Satul Băgău, care, dincolo de numele uşor derutant, are o istorie solemnă.

Cu o atestare documentară încă din secolul al XIII-lea, în zonă s-au descoperit urme de aşezări din Epoca Bronzului şi din cea a Fierului. Ca să nu mai amintim de o necropolă datînd din perioada prefeudală (sec. VII d.Hr.) situată pe dealul Gorganu, de Tău fără fund, un lac cu apă limpede, a cărui adîncime n-o ştie nimeni şi de un albastru incredibil şi cu floră unică, ori de biserica românească din lemn, Sf. Teodor Tiron, datînd din 1733, pictată de Toader Zugravul. Apoi, un areal presărat cu toponime bizare: Lopadea Nouă, Ciumbrud, Asinip, Cicîrd, Hopîrta, Ciuguzel, Beţa, Ocnişoara, Odverem.

La Băgău, ciclurile naturale se desfăşoară într-o succesiune îngheţată de sute de ani. Osificată frumos. Toamna, pădurile de pe dealurile dimprejur cad într-o policromie spectaculoasă, de la verde închis, trecînd prin galben, pînă la ruginiu şi roşu aprins, aerul e mai umed, mai rece, fiindcă ceaţa ocupă samavolnic tot satul pînă la prînz, ici-colo răsar fuioarele de fum ce ies din sobele îndesate cu lemne, iar clopotul bisericii româneşti (alta nouă, construită tot sus pe deal şi, fapt absolut incredibil, luminată toată noaptea, ca un monument istoric, unde, în pronaos, pe peretele corului sînt pictate trei mari tablouri: în stînga Mihai Viteazul, la mijloc „Cina cea de taină“, iar în dreapta Avram Iancu!) bate fix la şapte dimineaţa. Este ora la care uliţa este străbătută de o cireadă nesfîrşită de vaci ce se îndreaptă în sus, spre coastele pe