La 14 decembrie 1930, N. Iorga ţinea o conferinţă la Societatea „Bucureştii Vechi“. Titlul ei este Cum au fost şi cum trebuie să fie Bucureştii. În zilele noastre, problema a rămas aceeaşi. Ba, fără îndoială, tot ce s-a întîmplat de atunci şi continuă, fără să putem împiedica devastarea oraşului, a agravat situaţia. De aceea nu sînt de prisos extrasele care urmează. Ele ar trebui să dea de gîndit.
Istoricul începe cu întrebarea: „Ce a rămas din Vechii Bucureşti? Aceşti Vechi Bucureşti existau încă pînă la 1850-60. Schimbarea cea mare, de la Vechii Bucureşti la cei Noi, s-a făcut numai de la această dată, anume în perioada pe care aş numi-o perioada de iconoclasm“. Intervenţiile modernizatoare, adică adaptarea la gustul occidentalizant cu care începea să se deprindă societatea înaltă bucureşteană (mai repede decît cea ieşeană), erau condamnate de Iorga ca „o neînţelegere complectă, o ignoranţă crasă, o pretenţie obraznică“. Această indignare contra elitei bonjuriste mi se pare exagerată. Creşterea urbană se făcea atunci din cauza demarajului demografic, a creşterii economice (manufacturi şi proto-industrializare), dar şi a ascensiunii burgheziei. Pretenţiile acesteia la un statut aristocratic se manifestau prin mimetismul faţă de aspectul capitalelor străine, Pesta şi Viena, pînă la Paris. Cei care le-au vizitat atunci „au trăit într-un oraş cu străzi drepte, cu clădiri înalte, toate de acelaşi tip, lipite una de alta, şi au venit înapoi într-o ţară care are oraşe de un caracter cu totul deosebit...
Toţi inovatorii aceştia n-au avut nici cea mai mică înţelegere a caracterului oraşelor româneşti“. Ceea ce ei nesocoteau era faptul că Bucureştii se formaseră ca un ciorchine de sate preexistente. La o jumătate de secol după 1848, nu se omogenizase încă înfăţişarea unor cartiere care-şi vădeau originea boierească sau comercială sau de adunare la un lo
