Deschizînd ultimul număr al Dilemei vechi, privirea mi-a căzut pe titlul articolului scris de Mircea Vasilescu, „Taxe pe grăsimi“... Inima mi-a stat în loc. Mai este cineva măcinat de aceeaşi problemă ca şi mine! – mi-am zis încîntată şi, nerăbdătoare, am început să parcurg articolul. Entuziasmul mi-a fost însă repede curmat cînd, după primele rînduri, mi-am dat seama că mă înşelasem. Textul se referea la cu totul altceva. Şi totuşi, pentru că m-a stîrnit, ţin să vă spun ce mă frămîntă pe mine: de ceva vreme mă deranjează îngrăşaţii! Vă asigur că nu am nimic cu graşii în general. Am printre cunoscuţi destui oameni cu greutate, pe care pentru nimic în lume nu aş vrea să îi văd diminuaţi, căci le stă bine aşa cum sînt, rotunjori şi pufoşi... Pe mine mă enervează îngrăşaţii, acele persoane care într-un timp relativ scurt, ajung pînă la a-şi dubla masa corporală. Fenomenul este pe larg răspîndit în rîndul politicienilor români şi mai întotdeauna (poate aţi observat deja) este declanşat de ocuparea unei poziţii importante.
De fiecare dată cînd mai zăresc din greşeală (căci de regulă îi evit) vreun om politic la televizor şi văd cît a mai ajuns, sînt cuprinsă de o greaţă instantanee, ca după o masă mult prea copioasă, cînd te repezi în dulapul cu medicamente după bicarbonat. Oameni intraţi pe scena politică zvelţi, subţirei, ca traşi printr-un inel – vorba poveştii – nu îşi mai încap în piele... la propriu. Ceafa li se lăţeşte, iar burta, sprijinită pe buza curelei, capătă o formă specifică. Mai-mai că mi se face frică să nu le dea pe răscoale şi să înceapă să se prelingă pe pantofi. Atenţie, domnu’! Nu vă aplecaţi, nu vă aplecaţi, că dă pe afară!!!!
Cum de nu se uită în oglindă?! Cum de nu se găseşte nimeni să le spună ce se petrece cu ei?! Amanta, nevasta, secretara... cineva din staff?! Singura explicaţie posibilă mi-a dat-o mama cu cîtăva vreme î
