Vineri, 10 februarie 1995, la ora 10,28, mi-am văzut un vis împlinindu-se chiar sub ochii mei; a durat, rezonabil, cît două vorbe:

– Daţi-mi, vă rog, Le Monde!

Mă găseam la chioşcul principal din Piaţa Romană. Le Monde era în vitrină, la bună vedere, numai să întinzi mîna.

Exemplarul acela era datat 9 februarie 1995. Pe 8, la amiază, apăruse la Paris şi-l aveam în faţa ochilor, aici la Bucureşti, pe 10, la un chioşc ca toate chioşcurile din New York, Salzburg sau Ierusalim. Ştiam de o viaţă că Le Monde, fiind „ziar de seară“, datează cu o zi înainte. Aveam în faţa ochilor aici, la Romană, cel mai proaspăt Le Monde, îl puteam cumpăra ca pe o integramă, acum, ca pe o Scînteie în lumea de înapoi. Am dat 1200 de lei, nu am leşinat şi mi-am văzut de drum.

Timp de 30 de ani, de cînd „regimul“ dăduse drumul, pe şest, la cîteva ziare „de dincolo“, cea mai copilăroasă întruchipare a libertăţii scornită de mintea mea intelecto-bucureşteană a fost aceea de a găsi, la Romană, Le Monde, la bună vedere, să-l cumpăr şi să merg cu el la subsuoară prin oraş, fîl-fîl, pîş-pîş, fără să creez panică sau uimire în jurul meu; acesta a fost chipul libertăţii pentru mine sau, dacă pare prea eluardesc, faţa normalităţii.

De-a lungul acestor decenii obsedante de nu au încotro, mătuşi şi unchi din Caracas, verişoare din Oberhausen, prieteni cu serviciul la Nairobi, întîlniţi la Haifa, cîte şi mai cîţi, toţi bîrîindu-mă cum văd „schimbarea“ la noi şi eu înfăţişîndu-le acest vis, m-au făcut de fleţ, de naiv, de utopic, de „copil mare şi prost“; le dădea mîna – îi numeam „adulţii libertăţii“. Eu reveneam la Otopenii mei şi îi duceam, lunar, lui Paul Georgescu, Monde-ul adunat, atît cît era permisibil difuzat şi el îl citea, proustian, de la numerele mai vechi spre cele „la zi“; era romanul lui în foileton – „À la recherche du Monde perdu“.

A