Într-un interviu luat recent, o doamnă cu pasiunea călătoriilor spunea că, atunci cînd a ajuns pentru prima dată în Asia, după un zbor interminabil, a avut surpriza să constate că acolo, lucrurile nu sînt foarte diferite de aici. Se aştepta să dea peste oameni şi obiceiuri nemaiîntîlnite şi exotice, precum exploratorii de altădată... Globalizarea, spunea ea, bat-o vina, e rădăcina lipsei de surprize şi a déjà-vu-urilor care ni se întîmplă în locuri despre care nici cu gîndul nu gîndeşti...
Eu, una, am avut exact reacţia opusă, în locuri mici, destul de aşteptate şi apropiate: asta probabil şi pentru că aşteptările mele, de călătoare într-ale amănuntelor nesemnificative (aparent) nu erau atît de curajoase. Cînd am ajuns la Budapesta, dimineaţa, în gara Kellety, unde totul era închis, singura salvare posibilă a fost... McDonald’s-ul din apropiere. Unicul deschis atît de devreme (chiar Burger King-ul de vizavi, pentru care aş fi optat mai curînd, avea un scaun pus în uşă...) pentru călători rătăciţi prin oraş.
McDonald’s-ul ăsta avea toate semnele diferenţelor global-local despre care am învăţat la cursul de globalizare de la master. Şi pe cele ale globalizării, o convertire să zicem productivă între cele două: puteai găsi, de pildă, sandviş cu ochi sau omletă. Micul dejun clasic, prins, cu dibăcie, în formula chiflei rotunde, brandul obligatoriu al McDonald’s-ului. Tot acolo se afla, într-un raion alăturat, un McCafe, avînd toate tipurile de cafea prezente în cafenele obişnuite: Cappuccino, Moccacino, Latte Macchiato...
Sentimentul scontat, de „ca acasă“, era astfel mult mai prezent în McDonald’s-ul budapestan decît în cele româneşti, în care, din cîte am văzut, nimic nu s-a schimbat, demult, şi nimic nu e specific...
Globalizarea – nu doar spaţială, ci şi temporală – era cu atît mai vizibilă, cu cît coborai spre toaleta din subso
