„Eliade (Pompiliu),1869-1914, critic literar român. M. coresp. al Acad. Studii comparatiste.“ Aşa spune dicţionarul. De el e vorba, iar despre casă am mai scris chiar la începutul acestei serii de reclamaţii, denunţînd starea de plîns în care se găsea de atunci clădirea de pe cheiul Dîmboviţei, colţ cu podul Haşdeu. Ce se întîmplă acolo, după trei ani? Micul castel, pe care l-au imaginat o minte hrănită cu lecturi romantice şi o ambiţie de a pătrunde în elita semi-boierească a epocii, este astăzi cu totul ruinat. Turnuleţele semeţe sînt acoperite de zăpadă, ninge şi înăuntru prin geamurile sparte sau jalnic peticite cu cartoane. Uşa e larg deschisă, invitînd vagabonzii să se adăpostească. De fapt, o familie s-a şi instalat într-o cameră de la parter. Prezenţa ei se putea ghici după lumina slabă din dosul ferestrelor prăfuite şi după firul de fum care se vălătucea pe horn spre cer. Acum, rufele care au îngheţat pe funie, în curte, arată o gospodărie în regulă, pe care o tolerează invizibilii proprietari. Ceea ce, în altă parte, se cheamă squatters, coloniştii care, fără drept, iau în stăpînire o casă goală, oricît de părăginită ar fi, au apărut şi la noi, cum era firesc. Prea multe sînt asemenea case pustii, fie că pe ele flutură sau nu anunţul „de vînzare“. Chiar mergînd mai departe pe chei, după un şir de trei case de aceeaşi vîrstă cu a lui Eliade – dar care au avut norocul de a fi restaurate – sau, încă una, în şantier de reparaţii, vine alt colţ, cu strada Grădina cu cai, unde mai e o casă veche şi frumoasă. Pe vremuri, acum patruzeci de ani, se luau de acolo paşapoartele. Nu e nici ea locuită, dar, cel puţin, plasele de sîrmă care acoperă ferestrele împiedică să intre păsările sau alţi vizitatori.

De ce trebuie păstrată casa lui Pompiliu Eliade? Cui este destul de ignorant ca să pună această întrebare i-aş da un triplu răspuns. Mai întîi, pentr