- o poveste fără sfîrşit -

M-am născut şi am trăit jumătate din anii pe care îi am acum într-o perioadă cînd hainele erau mult mai mult decît ar fi trebuit să fie: erau bucăţica noastră de rai, erau micul nostru Occident la purtător, care, cînd ne erau epidermic de aproape (adică, mai tot timpul, pentru că purtam acele mărci pînă la rarefiere), parcă ne… dădeau aripi – vorba reclamei. Blugii, în primul rînd, dar şi adidaşii (chiar şi cei bulgăreşti, al căror nume îmi scapă acum) erau, nici mai mult, nici mai puţin decît un statement; da, trăiam cum trăiam, chinuiţi şi umiliţi, dar, măcar pentru cîteva ore pe zi, puteam zice că practicăm mica noastră disidenţă soft, made by… denim.

Asta ar fi explicaţia cu oarecare încărcătură de demnitate, deloc falsă, de altfel. Ar mai fi şi o alta, mult mai umană, fundamental de umană: tuturor ne plac hainele şi toţi avem propriile accese de invidie, de curiozitate, de dorinţă, privind ceva ce ne place cum arată pe altcineva, mai ales cînd, pentru moment, acea îmbrăcăminte nu poate fi (şi) a noastră. De fapt, e vorba de plăcere, pur şi simplu, de micul (?) nostru Narcis, care ne şopteşte neîncetat că e de ajuns o rochie, un pantalon, un costum la modă, eventual, pentru a fi mai mult decît sîntem. Cred că, finalmente, acesta este sensul expresiei care face subiectul acestei „Dileme“, vechi, cum altfel.

Noua regulă: nu mai există nici o regulă

Întrebarea ar fi dacă şi reuşim să fim altc(in)eva, dacă merită efortul, fie şi pentru cîteva momente de glorie… Am să răspund doar pentru mine, iar pentru aceasta mă voi întoarce în anii ’70 şi-un pic şi la zilele de 14 şi 29 ale fiecărei luni, cam cele mai frumoase ale copilăriei, pentru că ştiam că, îmbrăcat frumos, cu hainele de ocazie (pantaloni de stofă, scurţi sau lungi, pantofii negri, bine lustruiţi şi, neapărat, cămaşa albă, călcată impeca