Ati emigrat la 15 ani, impreuna cu familia, in Elvetia. Au fost ani grei sau - avand in vedere ca erati pe banii parintilor - din contra?
Ar fi poate placut si interesant sa creez un mit al anilor grei din viata mea elvetiana, deci cea de dupa 15 ani. Din pacate sau din fericire nu este asa. Lucrurile cele mai dramatice - cel putin vizibil dramatice - s-au intamplat pana la 15 ani si le-am relatat in volumul "Vremea minunilor". Imbolnavirea, odiseea cu tatal meu pana la New York, reintorcerea dintr-o America prea violenta si din nou fuga. Comparate cu acestea, viata mea de aici nu este decat, hai sa zicem, "un lung fluviu linistit de siguranta si liniste". Desigur, spun acest lucru ironic; chiar daca miscarile tectonice nu mai sint la suprafata ci in adincime, si deci mult mai subtile si de alta calitate psihica, ele au ramas. Am primit insa din educatia parintilor ceva ce m-a inarmat pentru timpurile grele (nu conteaza in ce fel) - ceea ce in germana se cheama "Urvertrauen", o forta pozitiva de incredere bazala in viata pe care am pastrat-o chiar si in momentele cele mai dificile. Ma consider un luptator, de multe ori aflat la capatul puterilor, alteori gata sa iau lumea in piept. Mi-a fost usor sa invat limba germana - insa in Elvetia se foloseste un dialect al germanei si la asta se adauga faptul ca exista multe suspiciuni asupra nemtilor. Anul trecut s-a tras mult impotriva romanilor; acum sunt la rand nemtii, care vin cu miile in Elvetia. Societatea elvetiana este din ce in ce mai xenofoba, nu trebuie uitat acest lucru, chiar si atunci cand ne gandim la toate "bunataturile" ce provin de aici.
Deci am luptat ca sa nu devin mut, dupa ce imi pierdusem de pe o zi pe alta prietenii si copilaria si chiar - intr-un sens - accesul la limba de origine. Dar limba mea invatasem limba gresita, pentru a ma simti aici acasa. Deabea dupa 11 ani, cind ca tinar ps
