Maşina se rostogolea zgomotos pe drumul şerpuit spre locul vinului, un sat din nordul Elladei renumit pentru vinurile lui, Fanos, în traducere felinar. Era toamnă, ziua marelui mucenic Dimitrie, ocrotitorul Tessalonicului, deşi pe aceste plaiuri vara se încăpăţîna cu obstinaţie să rămînă. Soarele de amiază îşi întindea generos razele peste dealurile îngălbenite de toamnă, iar un aer călduţ se strecura prin geamul întredeschis al maşinii. Pe geamul din dreapta, prietenul meu Ion admira tăcut această luptă tacită dintre vară şi toamnă, care părea un fel de hîrjoneală erotică.
– Ionele, am spart eu tăcerea asta gravă ce ne cuprinsese, azi e sărbătoare mare, de fapt, pentru noi e sărbătoare dublă, Sfîntul Dimitrie, dar şi sărbătoarea vinului, pentru că vom degusta vinul cel nou, vinul lui Macedon.
– Da, popo, mor de nerăbdare să văd cum a ieşit… să văd dacă mai are acele calităţi misterioase care alină suferinţele metafizice abisale… o adevărată enzimă pentru organul filozofic... dar şi sărbătoarea Sf. Dumitru, mai ales că azi am liber de la şcoală, doar e argia, cum zic grecii… Bună şcoala, dar să n-o iei în serios, vorba lui Noica. Îmi place mai mult să stau degeaba, ca să pot filozofa. Şcoala mă împiedică să filozofez.
– Da, aşa e… Şi paradoxal, etimologic, cuvîntul şcoală vine de la schole, care însemna tocmai „a sta degeaba“, iar antonimul lui, ascholia, însemna „preocupare, muncă“. Pentru vechii elini, numai cel care trăia în schole putea să filozofeze.
– Superb! Şcoală d’asta aş vrea să frecventez şi eu, răspunse Ionel, rînjind flasc.
Da, Ionele… Şi pentru că astăzi vom săvîrşi ritualul iniţiatic cu certe reminiscenţe dionisiace al degustării vinului cel nou, îţi propun să pălăvrăgim despre lucrarea lui Psellos, Enkomion eis ton oinon / Lauda vinului, cum se intitulează.
– Cine, mă, Psellos? Ăsta nu e scriitorul acela din secolul