Zapînd ca tot omul muncii înainte de culcare, am dat întîmplător peste Ultimul duel, un documentar istoric foarte british despre un ultim duel care a avut loc pe la începutul secolului al XIX-lea undeva în Scoţia. Interesant era că protagoniştii nu mai erau aristocraţi, ci „capitalişti“ pur sînge, am putea spune, adică un bancher şi un om de afaceri, care şi-au lăsat însă baltă toate interesele pentru a-şi apăra onoarea afectată de o bănuială de-abia formulată de către unul dintre ei. Mă rog, motivul era deja greu de priceput astăzi. Ce să mai spun despre determinarea celor doi de a merge la moarte după toate regulile. Şi erau multe reguli în acest cod al onoarei, pe care prezentatorul ni le citea din cînd în cînd dintr-un volum consistent referitor doar la capitolul duel. Existau chiar şi sfaturi despre „alimentaţia înainte de duel“, recomandîndu-se doar o ceaşcă de cafea cu un biscuit, pentru a păstra mintea limpede şi trupul alert. Ceea ce rămînea implicit în toate aceste texte şi proceduri era însăşi ideea de onoare – pentru simplul şi bunul motiv, probabil, că aceasta era la fel de evidentă şi asumată ca şi existenţa lui Dumnezeu şi ca atare nu mai avea rost să fie invocată.

Apoi, la fel de întîmplător, mi-au căzut ochii peste articolul lui Robert Skidelsky din Dilema veche, care invocă ceea ce este, probabil, ultima suflare a codului onoarei: „Începînd din acest an, cu prilejul jurămîntului depus în faţa reginei, toţi membrii Camerei Lorzilor vor trebui să semneze un angajament scris de cinste şi integritate – relatează lordul Skidelsky. Principiile nu admit excepţii, ar putea spune unii. Dar, pînă de curînd, se presupunea că persoanele desemnate să fie sfătuitori ai suveranului erau deja suficient de cinstite şi integre pentru această sarcină. Se credea că ele sînt recrutate din grupuri care şi-au însuşit un anumit cod al onoarei. Nu mai e val