Cuvinte-cheie: linişte, blocuri în zare, cîini zgribuliţi şi prietenoşi, lac neamenajat, derdeluş, copii la săniuş, copaci, jucării îngheţate, atenţie la tren, Casa surprizelor, zăpadă, iar copaci, iar linişte şi fum în zare. Vă rog să le reţineţi, căci sînt pe cale de dispariţie (şi ele, şi stările pe care le generează). Pentru sezonul viitor, edilii recomandă călduros acqua land-ul, lemnul de tec şi nisipul alb.
După un vin fiert într-o cîrciumă la gura metroului, pornim la drum. E frig, dar sînt curioasă să văd cum e. Parcul Tineretului într-o zi din mijlocul iernii. La intrare, pe un afiş, Piedone în dublu rol veghează şi urează... Pe alee, în stînga, căluşei, maşinuţe aliniate, nemişcate şi un nene care dă zăpada din jurul lor. În stînga: bănci şi mulţi copaci. Cîţiva copii se dau cu săniile pe derdeluş. Ger, linişte şi zgomote de iarnă, înfundate. Un chioşc căptuşit cu nailon, snaks-uri, pufuleţi, şerveţele, seminţe. Degeaba, tot frig e. Vînzătorul, un domn mustăcios, e cufundat în somn, pe un scaun, sub o pătură, flancat de cîteva frigidere pline cu răcoritoare. Comerţul nu prea merge, dar omul visează şi, în somn, pare împăcat. Trecem încet să nu-l trezim şi ajungem la pod. Dincolo de lacul îngheţat, se vede oraşul. Cu blocuri multe, turle de biserici şi coşuri industriale. Tonuri neutre, amestecate. Întindere pustie, aproape sălbatică. Un spaţiu care te lasă să te mişti, să respiri, să-ţi imaginezi. Să uiţi de oraş, chiar dacă e sub ochii tăi.
Să-ţi aminteşti de desenele copilăriei, de poeziile cu „a-nceput de ieri să cadă...“, de bucuria simplă şi curată de iarnă. În tot peisajul întins şi încremenit: doi „turişti“ cu aparate de fotografiat, o maşină în slalom pe alei şi trei jandarmi în exerciţiul funcţiunii. Deşi nu mai pare aşa polivalentă (doar mică, pustie şi inofensivă), sala cu pricina e bine păzită. Nu îndrăznim să întrebăm de