Am auzit, adesea, că statutul de victimă aduce beneficii. Unii spun, de pildă, că un joc abil „de-a victima“ a asigurat chiar cîştigarea recentelor prezidenţiale. Cum această explicaţie pare a avea mai mult sens decît cea cu „flacăra violet“ (ştie cineva să-mi spună de ce flacăra e violet şi nu violetă?), cred că este potrivit să-l familiarizez pe cititorul acestei rubrici cu o ştiinţă despre care, în România, se ştie puţin, deşi, vom vedea, este o invenţie românească. Ştiinţa se cheamă victimologie şi, epistemologic, e privită cînd ca o rudă directă a criminologiei, cînd ca o extensie a psihologiei. Este, în orice caz, o ştiinţă de confluenţă, în care se împletesc elemente de drept penal, psihologie şi sociologie. Obiectul ştiinţei, aşa cum uşor se poate deduce, este victima – deci, o ştiinţă care studiază victimele.

Totul a început în anii ’30, la Bucureşti. Încercînd să-şi apere cît mai bine clienţii din procesele penale, tînărul avocat Benjamin Mendelsohn şi-a dezvoltat o „tactică“ proprie, aceea de a le evidenţia mereu judecătorilor rolul pe care victima l-a avut în comiterea infracţiunii. Cu alte cuvinte, victima „colaborează“ inconştient, dar, din păcate, eficient, cu infractorul, la comiterea infracţiunii şi insistenţa asupra acestui aspect ar putea fi o bună strategie de apărare. Nu ştim cîte succese a avut la bară exersînd această apărare, dar avocatul Mendelsohn a decis să studieze într-un fel mai sistematizat, mai „ştiinţific“, victimele. În 1937, Benjamin Mendelsohn publică primele sale încercări în acest sens şi zece ani mai tîrziu, în 1947, într-o conferinţă pe care a ţinut-o în faţa Societăţii Române de Psihiatrie, a vorbit pentru prima dată despre ştiinţa care studiază victimele şi a folosit pentru prima oară denumirea de victimologie. În anii care au urmat, Benjamin Mendelsohn a emigrat în Israel, unde a murit la o vîrstă venerabilă