Cu toată pasiunea lui politică neobosită, Caragiale era excedat de discuţia despre sistemul politic şi era vizitat, se pare, de o somnolenţă constituţională irepresibilă. Cu acest exemplu ilustru în minte, destinat să demoralizeze orice incursiune onestă în hăţişul propunerilor şi contrapropunerilor contemporane de reformă constituţională, ar fi poate mai prudent să ne rezumăm la a exprima câteva nedumeriri:

1. Modelul francez. Atât preşedintele Băsescu (în baza Raportului Stanomir), cât şi Cristian Preda optează pentru un regim semiprezidenţial de tip francez în care preşedintele, ales direct, să conducă şedinţele de guvern, să poată dizolva Parlamentul şi, eventual, să aibă drept de iniţiativă legislativă. Atât unul, cât şi celălalt consideră că sistemul prezidenţial de tip american, în care preşedintele este şeful guvernului, nu este adecvat României, pentru că ar comporta nu se ştie ce pericole autoritariste şi, mai ales, pentru că nu există nicăieri în Europa. Nimeni nu pare să observe că, aşa semi cum este, sistemul francez acordă, în realitate, o putere sporită preşedintelui în raport cu modelul american. Preşedintele SUA nu poate dizolva Congresul (dar poate fi demis de el) şi nu are drept de iniţiativă legislativă. Deşi are o putere mai mare, preşedintele Franţei are, în realitate, o responsabilitate mai difuză decât preşedintele american. Republica a V-a e mai degrabă o monarhie electorală decât o Republică autentică şi nu există nici unul dintre cei şase preşedinţi care să nu fi abuzat de puterile sale. Cu alte cuvinte, sistemul francez funcţionează prost şi este cel mai apropiat de un fel de „dictatură controlată''. 2. Reorganizarea administrativ-teritorială. Pe cât este de clar că descentralizarea este absolut necesară, pe atât este de obscur obiectivul regionalizării. De ce să redesenăm harta? Avem modele de dezvoltare descentralizată mai po