De rău augur începutul, de facto, al celui de-al doilea mandat Băsescu. Chemate la Cotroceni pentru consultări pe marginea revizuirii Constituţiei şi a priorităţilor legislative, PNL, PSD şi PC au dat cu ochii, acolo, de apatrizii politici coordonaţi de Moş Teacă de Ilfov. Deranjaţi de ceea ce au considerat, justificat, drept o legitimare nemeritată acordată grupului mercenarilor din Parlament, liderii celor trei partide de opoziţie s-au retras de la discuţii. În toamna lui 2009, în plină criză politică, primul preşedinte Băsescu respingea, în virtutea prerogativei constituţionale care-i dă dreptul să desemneze prim-ministrul, varianta Klaus Johannis, propusă de o majoritate de peste 60%. În 2010, Băsescu al II-lea, doar aparent înţelepţit, îi invită pe reprezentanţii unui autointitulat grup de independenţi, fără de partid sau morală, să participe la discuţii importante pe tema modernizării statului, de pe poziţii egale cu partidele parlamentare, motivînd că nu putea ignora o parte dintre aleşi. Mai ales dacă de voturile respectivilor depinde supravieţuirea famelicului Guvern Boc. Este doar un exemplu despre modul cum se poate surpa o Constituţie, fie ea îmbunătăţită, dacă este „citită“ exclusiv politic. Traian Băsescu a „tăcut“ cîteva luni după alegeri. Această discreţie a intrigat, iar mulţi erau convinşi că preşedintele reales îşi pregăteşte atent revenirea în forţă în arena publică. Cantonamentul prelungit era, totuşi, o bună terapie, după un an electoral epuizant pentru toată lumea. Aceasta dacă Băsescu îmbrăca un echipament negru şi fluiera reluarea jocului politic de la centru. Ar fi căpătat, astfel, un ascendent asupra tînărului şi necoptului Victor Ponta – preocupat, în prezent, să adune în jurul său turma social-democrată rătăcită – şi chiar asupra inamicului Crin Antonescu. Un preşedinte ataşat, declarat, ideii de reformă totală – constituţională,