Sunt două cerneluri care se amestecă în cartea Andreei Răsuceanu. Prima e subţire, decolorată, de o nuanţă bleu ciel parcă, si corespunde pasajelor prozastice, care, în Cele două Mântulese, nu-s deloc puţine.

Aceasta e cerneala invenţiei, a fabulaţiei pe marginea documentului, a portretisticii de epocă şi-a descripţiei caricaturale. A doua e, însă, decisivă. Cu ea e scris scenariul ştiinţific din spatele fiecărei glose, cu ea sunt făcute disocierile între ipoteze. În construcţia tezei de doctorat din care a rezultat cartea, prima putea lipsi. A doua, nu. Melanjul acesta era previzibil, dat fiind faptul că debutul în revistă al autoarei (care acum semnează în Observator cultural) e legat de o proză apărută în Cuvântul lui Radu G. Ţeposu. Ce avem aici e mai mult decât o simplă investigaţie istorică scrisă cu talent. Căci, schimbând ce e de schimbat, studiul, foarte serios altminteri, al Andreei Răsuceanu e aproape un roman.

Înainte de a discuta mai aplicat această chestiune, încerc să lămuresc o alta: ce va să zică titlul cărţii? Chiar şi după lectură, ambiguitatea persistă. Vor fi fiind cele două Mântulese cumnatele de secol XVIII care au ridicat biserica din temelii? (Despre acestea, pe numele lor Maria şi Stanca, sora şi cumnata unui anume boiernaş Mantu, se vorbeşte de altfel cel mai mult, pe jumătate din întinderea studiului). N-aş putea spune, câtă vreme interpretarea aceasta e concurată de o alta, care opune Mântuleasa fantastă din nuvela lui Mircea Eliade celei reale, de ieri şi de azi, reconstituită din arhive.

În prefaţa unuia din volumele de Opere apărute în format Pléiades la Univers Enciclopedic, Eugen Simion îi ironiza pe aceia care, îndrăgostiţi de spaţiul Crailor de Curtea Veche, căutau cu harta în mână, la mijlocul anilor '50, casa Arnotenilor, a adevăraţilor Arnoteni. Eu, unul, n-aş fi aşa de exigent cu ei.