Era normal ca acest text să fi fost acceptat în revista la care, de-a lungul anilor, am scris şi unde a apărut fragmentul la care răspund: România literară. Dar, după cum ştim, revista este proprietatea directorului ei: el o face, el o omoară. Aşadar: în editorialul său din pagina a treia a revistei România literară, numărul 7, din 5 martie 2010, domnul Nicolae Manolescu scrie aşa: „Recitind acum scrisorile din culegerea alcătuită de Mihnea Berindei şi de Gabriel Andreescu, îmi revin în minte toate cîte le-am trăit în regimul comunist, de care din ce în ce mai mulţi tineri, abia născuţi în ultimii lui ani, se despart rîzînd. Comunismul şi anticomunismul nu sînt problema lor. A se vedea articolele scandaloase, găzduite masochist de revista 22, ale lui Alexandru Matei, căruia libertatea de opinie i se pare un lucru atît de normal, încît îi poate trata cu aroganţă pe cei cărora, în fond, le-o dato-rează“. Răspunsul meu are două puncte: Dacă este să vorbim de aroganţă, o comite mai degrabă autorul acestor rînduri, nu neapărat faţă de mine, ci faţă de toţi ghinioniştii născuţi în ultimii ani ai ceauşismului. Ce simplu ar fi: după ce societatea românească va fi fiind formată numai din actualii tineri zîmbăreţi, comunismul şi anticomunismul nu vor mai fi o problemă pentru nimeni. Vom fi iarăşi ce-am fost! Pentru că, desigur, trecutul şi prezentul sînt două camere etanşe. Dar poate că domnul Nicolae Manolescu vrea să spună că numai victimele comunismului pot vorbi despre regim. Ok, comunismul şi anticomunismul nu sînt problema mea, în sensul în care nu am suferit atît de mult încît să nu mă pot detaşa afectiv, într-o anumită măsură, de experienţa comunistă. Mă îndoiesc însă că cei mai mulţi au suferit din cauza comunismului, cît a unor persoane despre care ar fi bine să ştim mai multe. Pentru că, altminteri, este vorba aici şi despre trecutul meu. Poate nici Revoluţia