Mărturisesc a fi deschis cu oarecare reticenţă eseul Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W. de Mircea Mihăieş, recent apărut la Editura Polirom*.
Citisem mai demult reflecţiile lui Leon Wieseltier din Against Identity, şi nu fusesem ambalat. Apoi ideea de a-ţi asuma experienţa dureroasă şi negreşit foarte personală a doliului cuiva mi se părea un gest excesiv şi fără mari promisiuni literare sau intelectuale, iar distanţa culturală (unul e evreu, altul creştin) punea lucrurile într-o lumină falsă. Cunosc prietenia şi admiraţia lui Mircea Mihăieş pentru Leon Wieseltier, dacă prietenia şi admiraţia pot coexista cu adevărat, împrejurare ce nu era nici ea de natură să creeze un apriori favorabil. Iar dacă tema doliului devine de la o vîrstă încolo tema fiecăruia dintre noi, a lui Mircea Mihăieş din nefericire inclusiv, te întrebi de ce a mai trebuit atunci această mediere (doliul prietenului Leon W.) pentru a vorbi despre o realitate fatală, pe care cei mai mulţi ajungem s-o cunoaştem direct, astfel încît experienţa proprie ar fi fost mai la îndemînă, mai credibilă şi mai plină de emoţie. Să ţină asta de natura însăşi a criticii şi criticului, incapabil să se livreze pe sine însuşi la prima mînă?
Nu sînt singurele răutăţi ce mi-au trecut prin minte, dar sînt şi astea destule ca să-mi otrăvească gustul pentru lectură, înainte să iau cartea în mîini...
Pe toate le-a spulberat şi le-a ruşinat, din chiar primele sale pagini, eseul Despre doliu, ce s-a dovedit a fi - o spun fără să mai amîn - una din cele mai frumoase, mai adevărate şi mai pline de rezonanţă umană cărţi pe care le-am citit în ultima vreme.
Doliul evreilor pentru părintele pierdut impune ca fiul să recite timp de unsprezece luni încheiate, de trei ori pe zi, la ore fixe, în sinagogă (în shul, cum prefera să spună L.W., cu un termen derivat din germanu
